La bine și la rău – când apar copiii, Patrick și Ruth Schwenk

În ultima perioadă am avut două ocazii să vorbesc despre cartea „La bine și la rău – când apar copiii”.  Ați zice că sunt deja expertă la capitolul asta…dar mai e mult până departe.

Dacă vreți să citiți o recenzie a acestei cărți, puteți face acest lucru în rândurile de mai jos. (Recenzia a fost scrisă pentru revista Cuvântul Adevărului și a apărut aici.)
Dacă vreți să ascultați o discuție (de 20 minute) despre relația de căsătorie după apariția copiilor, vă invit să ascultați emisiunea „Cartea e o viață” cu Irina Trancă, Irina Enache și cu mine :). Emisiunea a fost difuzată la RVE București și poate fi ascultată și aici.

---

După cum cititorii revistei probabil au observat, în ultima perioadă am ales că prezint destul de des cărți care au ca tematică familia și creșterea copiilor. Motivul acestei alegeri este simplu: mă aflu în acea perioadă a vieții în care am copii mici și preocupările mele sunt strâns legate de tot ce înseamnă creșterea și educarea lor. De data aceasta îmi propun să vă aduc în atenție o carte ce abordează relația dintre soți după apariția copiilor. Cel mai probabil este singura carte tradusă în limba română care tratează acest subiect, așadar cred că este potrivit să discutăm puțin despre ea.

Autorii, Patrick și Ruth Schwenk, sunt căsătoriți de mai bine de șaptesprezece ani, au patru copii și sunt implicați în lucrarea de consiliere parentală. Ei ne aduc în atenție faptul că trecerea de la statutul de cuplu căsătorit la cel de părinți poate fi dificil și că cel mai adesea promisiunea „la bine și la greu” este neglijată, iar relația dintre cei doi soți are de suferit.

După apariția copiilor (iar eu aș adăuga – în special după apariția primului copil, când totul este nou și necunoscut), tendința celor doi soți este de a se îndepărta unul de altul și de a se concentra foarte mult asupra copilului, neglijând nevoile soțului/soției și relația de căsătorie. „Dintr-o dată relația nu mai este axată asupra mulțumirii celuilalt; ci se adaugă și responsabilitatea de a avea grijă de alți membri ai familiei, care au și ei tot felul de nevoi. Așa că menținerea relației soț-soție ca o prioritate necesită mult efort”.

Patrick și Ruth Schwenk ne atrag atenția că de multe ori căsătoriile ajung să fie axate pe copii, iar din dorința de a ne crește copiii cum trebuie, dragostea dintre soți ajunge pe plan secund. Este normal ca în anumite perioade de timp concentrarea noastră să fie mai mult asupra copiilor, dar atunci când acest lucru devine un mod de viață trebuie să ne oprim și să ne amintim de legământul pe care l-am făcut în ziua căsătoriei.

Relația de căsătorie ajunge să fie neglijată și din pricina culturii în care trăim. „În încercarea de a atinge standardele pe care le au cei din jurul nostru, s-ar putea să punem prea mult accent pe a fi niște părinți buni și să neglijăm căsnicia noastră”. Alte cauze care pot dăuna relației de căsătorie sunt lipsa timpului, a intimității, așteptările nerealiste și lipsa comunicării. Pe lângă bucuria și satisfacția pe care le avem atunci când ne gândim că formăm caractere, îngrijirea și educarea copiilor necesită foarte mult timp, atenție și muncă din partea noastră, de aceea cei mai mulți părinți se plâng de oboseală și de lipsă de timp pentru a face și alte lucruri. Puține sunt cuplurile care își propun și care fac eforturi pentru a petrece timp împreună (fără copii), pentru a-și împărtăși unul altuia trăirile și gândurile.

Cartea La bine și la rău prezintă câteva idei și soluții pentru aceia dintre noi care din cauza grijilor legate de copii am uitat să avem grijă și de partenerul nostru de viață; pobabil cea mai importantă idee este aceasta: „Ca să nu devenim prea preocupați de copii sau de propria persoană, trebuie să Îl punem pe Hristos în centru. Unul dintre cele mai prețioase daruri pe care le putem face copiilor este o căsnicie sănătoasă, plină de dragoste și care Îl onorează pe Dumnezeu. Copiii ne vor însoți în această călătorie, dar trebuie să fim atenți să nu îi lăsăm să  bage între noi.”

Un gând care mi-a rămas întipărit în minte este că soțul și soția sunt chemați să își crească copiii împreună și că fiecare dintre ei trebuie să dea 100 % atât în rolul de soț/soție, cât și în cel de părinte. Bineînțeles nu este vorba aici de a pasa responsabilitățile mamei pe umerii tatălui sau invers, ci de a ne sluji unul pe altul, de a face anumite lucruri în locul celuilalt atunci când el/ea nu poate, de a ne oferi unul altuia timp de odihnă și de a continua să ne iubim în timp ce ne creștem copiii.

Închei această prezentare cu un citat care sper să fie o încurajare și un prilej de a zâmbi: „Uneori în vâltoarea vieții, să crești copii, să ai grijă de casă și să-ți menții viața romantică vie ai nevoie să ți se reamintească: va fi bine, vei trece și peste asta. Căsnicia alături de copii poate fi haotică, dar Dumnezeu are o misiune. Să-ți iubești soțul/soția crescând copii e un lucru posibil. E gălăgios, aglomerat și complet diferit de ceea ce ne-am imaginat că va fi, dar este un lucru posibil pentru că Dumnezeu lucrează în noi. […] În toate situațiile, puneți-L pe Isus în centru vieții voastre și oriunde ați fi, nu renunțați la jurământul de a vă iubi partenerul în timp ce vă creșteți copiii.”

Patrick și Ruth Schwenk, La bine și la rău – când apar copiii, Oradea, Editura Scriptum, 2019.

Călătoare pentru Domnul, Corrie ten Boom

Articol publicat aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Într-un număr trecut al revistei, am prezentat cartea Refugiul, de Corrie ten Boom în care autoarea povestește despre copilăria, adolescența, și tinerețea ei și despre perioada grea în care a fost închisă într-un lagăr de concentrare german pentru că ea și familia ei au ascuns evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea Călătoare pentru Domnul este oarecum o continuare a experiențelor descrise în Refugiul, în ea fiind povestite călătorile pe care Corrie ten Boom le-a făcut după ce a fost eliberată din lagăr.

Corrie ten Boom a știut că tot ceea ce s-a întâmplat în lagărul de concentrare, tot ce a văzut, tot ce a auzit și mai ales tot ceea a experimentat în relația ei cu Domnul nu trebuie să fie uitat, așa că autoarea a răspuns chemării lui Dumnezeu de a merge și de a spune și altora despre dragostea Lui. „După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, am călătorit în jurul lumii de două ori, vorbind în peste 60 de țări de pe toate continentele. M-am bucurat de ospitatliate într-un număr mare de case; uneori am dormit în paturi confortabile, alteori am dormit în India pe rogojine puse direct pe dușumeaua murdară”. Pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru cei mai tineri, călătoriile în lumea întreagă sunt destul de obișnuite, dar trebuie să menționăm că autoarea avea 53 de ani când a fost eliberată din lagăr și a călătorit în ritmul descris mai sus până la peste 80 de ani.

Deși familia ei a avut foarte mult de suferit de pe urma nemților, Corrie ten Boom a înțeles că trebuie să învețe să-i ierte, să-i iubească și să le fie de folos. La finalul unei prelegeri, a venit la ea o persoană care i-a spus că a fost gardian la Ravensbruck, acolo unde Corrie și sora ei, Betsie, fuseseră închise. Inițial, gardianul nu a recunoscut-o pe Corrie, dar a venit la ea să-și ceară iertare. „N-a stat acolo decât câteva secunde, însă mie mi s-au părut ore, căci mă luptam cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată.” A putut Corrie să-l ierte pe cel care le-a chinuit pe ea și pe sora ei? Cum va decurge viața ei după acest moment?

În călătoriile ei, Corrie a învățat să nu-și mai facă planuri sau să își frământe mintea cu ce urma să facă în locurile în care va merge. De multe ori simțea doar că trebuie să meargă într-un anumit loc, dar nu știa pe cine să contacteze și nu era nimeni care să o aștepte. Au fost momente când s-a gândit că nu a înțeles bine planul lui Dumnezeu, momente în care s-a îndoit că e chemată să slujească în acest mod, dar de fiecare dată Dumnezeu și-a arătat credincioșia și i-a dat putere să meargă mai departe.

Într-o zi, pe când se afla la vamă, bagajul i-a fost controlat în amănunt, ceea ce a produs frustrare în Corrie: „mi-a apăsat pasta de dinți să vadă dacă nu conține diamante. Mi-a verificat pantofii să nu aibă tocuri false care ar putea ascunde droguri. Mi-a pipăit tivul rochiilor să vadă dacă nu sunt cusute perle acolo”. După acest control, călătoarea noastră și-a dat seama că pierduse legătura cu următorul avion și a fost nevoită să doarmă în aeroport; apoi, avionul cu care călătorea a trecut printr-o furtună, iar în noaptea următoare a avut loc un cutremur (cutremurele îi aminteau de bombele căzute în timpul războiului). Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, gazdele ei i-au oferit o cameră fără masă de scris. Acest lucru nu ar fi deranjat-o în mod normal, dar aceasta a fost picătura care a umplut paharul nefericirii lui Corrie, care a început să se autocompătimească și să-și dorească să renunțe la acest stil de viață. Chiar în acel moment a scris o scrisoare pe care a expediat-o în Olanda și a cerut să aibă o cameră doar pentru ea pe care să o numească „acasă”. Obosise de atâtea călătorii și de atâtea inconveniențe. Această stare de frustrare și nemulțumire a durat până și-a luat din nou Biblia, a citit din ea și și-a dat seama că ea nu are niciun drept să-I dea instrucțiuni lui Dumnezeu și că treaba ei este să meargă în continuare acolo unde e nevoie de ea. A scris o nouă scrisoare prietenului ei din Olanda: „uită de ultima scrisoare. Nu vin acasă. Refuz să-mi petrec restul vieții pe o pășune verde, când sunt atâtea câmpuri de secerat”. Aceasta era Corrie: plină de dorința de a face voia lui Dumnezeu, plină de energie și de dragoste pentru oameni, dar și cu slăbiciuni și imperfecțiuni.

De multe ori ne uităm la marii oameni ai lui Dumnezeu și ne imaginăm că ei nu se confruntă cu sentimente de nemulțumire sau cu emoții negative, că ei nu sunt ispitiți să-și dorească ceea ce nu au, că trăirile noastre zilnice și de multe ori atât de firești nu le creează și lor probleme. Deși toate aceste momente mai puțin spirituale relatate de Corrie o pot pune într-o lumină negativă, personal m-am simțit încurajată și m-am regăsit în multe dintre situațiile povestite de ea. Ceea ce putem învăța de la Corrie este ca, atunci când ne dăm seama că reacțiile sau atitudinile noastre nu sunt cele mai potrivite, să alergăm repede la Biblie și să căutăm ajutorul lui Dumnezeu, și să nu ne lăsăm pradă autocompătimirii, căci „autocompătimirea este un păcat dezgustător, iar diavolul se folosește de el.”

În anul 1977, Corrie închiriază o casă în California, unde își petrece ultimii 5 ani din viață suferind mai multe accidente vasculare, care i-au afectat vorbirea și mobilitatea, iar în anul 1983 a plecat acasă la Domnul pe care L-a iubit și pe care L-a slujit cu credincioșie întreaga viață.

Cartea a apărut la Editura Casa Literaturii Creștine, Brașov în anul 2016.

Fii încrezătoare! de Elisabeth Elliot

Articol publicat aici în revista Cuvântul Adevărului.

Eram adolescentă când am auzit prima dată de Elisabeth Elliot și țin minte că mi-am propus să nu citesc nimic scris de această autoare. Motivul era unul copilăresc: o prietenă care citise cartea ei Pasiune și puritate ne-a povestit și nouă, grupului de adolescente din biserica în care am crescut, despre relația dintre Elisabeth și Jim Elliot (cunoscutul misionar care a fost ucis de către indienii din tribul Auca) și știu că am fost foarte contrariată de povestea lor. Elisabeth și Jim au avut o relație de prietenie de 5 ani, timp în care el a continuat să meargă în misiune și în care s-au rugat foarte mult pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu privire la viața lor. Percepția mea a fost că Jim Elliot credea că o relație romantică l-ar putea împiedica să împlinească voia lui Dumnezeu. Într-un final, Jim și Elisabeth s-au căsătorit, iar după trei ani el a fost ucis. Adolescentă fiind, cu multe vise frumoase și cu speranțe mari, am hotărât că povestea lor e mult prea tristă și nu am niciun motiv să citesc cărțile ei.

Bineînțeles că între timp mi-am schimbat părerea, iar acum Elisabeth Elliot este una dintre autoarele mele preferate și, dacă tot suntem în luna martie, supranumită și „luna femeii” m-am gândit că ar fi potrivit să vă prezint o carte scrisă ea, recent tradusă în limba română. Viața lui Elisabeth Elliot a fost caracterizată de multă suferință și multă slujire. Când Jim Elliot a fost ucis, fetița lor avea doar 10 luni, iar ea a hotărât să rămână o perioadă în mijlocul tribului Auca și a continuat să slujească. În acea perioadă a scris cartea Prin porțile splendorii, în care a povestit despre misiunea printre indienii Auca și despre moartea celor 5 bărbați misionari.

Când s-a întors în S.U.A., în 1963, și-a început cariera de scriitor și a călătorit foarte mult pentru a ține diferite prelegeri și conferințe. Elisabeth Elliot a murit în anul 2015, la 88 de ani, fiind considerată una dintre cele mai proeminente femei ale creștinismului zilelor noastre.

Cartea Fii încrezătoare este, de fapt, o colecție de meditații zilnice, scrise într-un stil conversațional, și reprezintă cugetările autoarei pe marginea mai multor subiecte. Este o carte pe care nu trebuie să te grăbești să o termini, ci este numai bună atunci când ai o pauză de cinci minute la serviciu, la școală sau când copilul de joacă singur. Te încurajează, te pune pe gânduri și te motivează. Textele sunt scurte (2-3 pagini), unele dintre ele foarte simple, dar care îți dau sentimentul că autoarea este în fața ta și îți povestește ce a învățat-o Dumnezeu în anumite situații. „Vei găsi că unele lecții elementare se tot repetă, pentru că am scris ca și cum aș fi scris familiei sau prietenilor mei, notând într-un stil conversațional lucrurile care m-au încurajat, m-au cercetat și m-au întărit prin Duhul lui Dumnezeu”.

Meditațiile puse la dispoziția noastră de către Elisabeth Elliot sunt despre credință, rugăciune, despre îngrijorare, despre slujire, muncă, despre mulțumire, despre căsătorie, viață de familie, despre educarea copiilor și despre viața de mamă etc. Sunt meditații care acoperă majoritatea subiectelor de care noi, femeile, suntem interesate. Un fir roșu pe care l-am observat citind cărțile lui Elisabeth Elliot este căutarea liniștii și a păcii interioare, pe care ea le-a urmărit de-a lungul întregii vieți. Această liniște sufletească poate veni doar printr-o încredere neclintintă în planul lui Dumnezeu pentru viața noastră; iar în această carte veți găsi sfaturi, îndemnuri și încurajări despre cum să faceți față agitației din jurul vostru, cum să dați la o parte îngrijorarea și cum să vă păstrați inima liniștită.

Dacă doriți o carte devoțională pe care să o aveți mereu la îndemână sau dacă doriți să  faceți un cadou fiicei, soției, mamei, vă recomand Fii încrezătoare, de Elisabeth Elliot. De asemenea, dacă nu ați citit încă nimic de această autoare, vă încurajez să căutați cărțile ei și să le citiți. Iată câteva titluri traduse în limba română: Prin porțile splendorii; Pasiune și puritate; Ce înseamnă să fii femeie; Disciplina; Cărarea singurătății; Fii liniștit, suflete.

Cartea a apărut în anul 2018 la editura Scriptum, Oradea.

Autobiografia lui George Müller

Articolul a apărut și aici în revista Cuvântul Adevărului.

Autobiografia lui George Müller este prima carte care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la cărți biografice. Deși este o carte pe care am citit-o acum câțiva ani, impresia puternică pe care mi-a lăsat-o este încă vie în amintirea mea. Dacă ar trebui să folosesc doar două cuvinte pentru a rezuma viața lui George Müller și, implicit, această carte, acestea ar fi: credință și rugăciune. George Müller s-a născut în anul 1805, în Prusia, și deși tatăl lui își dorea ca el să devină preot (nu pentru a-L sluji pe Dumnezeu, ci pentru a avea o viață confortabilă), adolescentul Müller a avut o viață zbuciumată, ajungând chiar și în închisoare. La vârsta de 20 de ani mărturisea: „mă simțeam mai nefericit și mai departe de Dumnezeu ca niciodată”. Lucrurile au început să se schimbe după ce, împreună cu un prieten, a mers la o întâlnire de rugăciune, iar acest obicei a continuat câțiva ani. Viața lui a început să fie transformată, iar momentul predării sale înaintea lui Dumnezeu a fost după ce a ascultat mărturia un misionar care renunțase la tot ceea ce avea pentru a lucra printre evrei. Încă de la începutul lucrării sale (de misionar și pastor), Müller și-a dat seama de importanța rugăciunii în viața de credință. „Dacă m-aș fi rugat cu mai multă seriozitate, aș fi făcut progrese mult mai rapide în credința mea.”

În anul 1830 George Müller se căsătorește, iar acest prim an al căsniciei lui este plin de răspunsuri la rugăciune în ceea ce privește sănătatea și nevoile materiale ale familiei sale. La aproximativ doi ani după căsătorie, George Müller începe să simtă că Dumnezeu îl vrea în altă parte și că este momentul să meargă mai departe, acolo unde oamenii au mai multă nevoie de Evanghelie, așa că se mută în Bristol, Anglia, unde înființează „Instituția pentru Cunoașterea Scripturii Acasă și în Străinătate”. Printre scopurile Instituţiei se numărau: ajutorarea şcolilor de zi, a Şcolii Duminicale şi a şcolilor pentru adulţi care dădeau învăţătură după principii biblice; înfiinţarea de noi şcoli de zi, astfel încât copiii săraci să aibă posibilitatea de a primi o educație; distribuirea de Biblii; sprijinirea misionarilor etc. Jurnalul lui George Müller abundă de exemple privind modul în care Dumnezeu i-a purtat de grijă în această lucrare, deși nu a fost lipsit de încercări: de multe ori rămânea fără bani, băiețelul lui s-a îmbolnăvit și a murit, el însuși a fost bolnav, dar Dumnezeu a sprijinit și a întărit credința familiei Müller.

În anul 1835, George Müller începe să se roage pentru deschiderea unui orfelinat, și după multe frământări a început și această lucrare pe care Dumnezeu a binecuvântat-o. Iată ce notează el în jurnalul său, pe 28 nov. 1835: „Săptămâna aceasta m-am rugat în fiecare zi cu privire la orfelinat, implorându-L pe Dumnezeu să înlăture orice gând legat de aceasta, dacă nu e de la El. După ce am cercetat în mod repetat motivele inimii mele, sunt convins că este de la Domnul”. Din  momentul în care a început această lucrare de ajutorare a orfanilor, Dumnezeu a intervenit prin multe minuni care au întărit credința lui George Müller și a tuturor celor implicați în acest proiect. Pentru că numărul orfanilor ce aveau nevoie de adăpost era în creștere, George Müller a continuat să deschidă și alte orfelinate. Iată ce mai putem citi în jurnalul lui: „14 aprilie. Un frate sărac cu o familie mare a pus deoparte banii primiți de la șeful lui pentru bere. Acest frate, care a fost convertit cu aproape cinci ani în urmă, obișnuia să fie un bețiv notoriu. Când banii au ajuns la 1 liră, i-a donat orfanilor”.  Așa cum am mai spus, viața lui George Müller nu a fost lipsită de încercări, iar îndoiala și-a făcut loc și în inima lui. A avut multe momente în care i se părea că Dumnezeu întârzie în a-i oferi ajutorul pentru orfelinat și s-a întrebat dacă mai are rost să se încreadă în El; însă tot Dumnezeu îi dădea putere să alunge aceste de gânduri din mintea lui, și imediat credința îi era întărită. George Müller a avut binecuvântarea să vadă nu doar răspunsuri cu privire la bani sau cele necesare pentru administrarea unui orfelinat, ci felul în care cei pe care i-a îngrijit au devenit credincioși devotați: „mai mulți orfani care au părăsit instituția s-au convertit înainte de plecare. Mai mulți tineri care au fost în grija noastră cu câțiva ani în urmă, astăzi sunt creștini puternici. Creșterea spirituală a copiilor ne dă bucurie și mângâiere. În mijlocul dificultăților și al descurajărilor, avem motive să Îl lăudăm pe Domnul pentru bunătatea Sa și să mergem înainte în puterea Domnului.”

 Viața lui George Müller este plină de experiențe frumoase alături de Dumnezeu și este o încurajare pentru noi toți, de a trăi cu adevărat pentru slava lui Dumnezeu, de a ne ruga și de a depinde în totalitate de ajutorul Lui. Dincolo de experiențele personale ale lui Müller, în această carte puteți găsi și câteva sfaturi practice despre cum să petreceți mai mult timp în rugăciune și în studiul Scripturii și despre trăirea prin credință.

„Cea mai mare speranță a lui George Müller era ca mărturia sa despre credincioșia lui Dumnezeu față de el să îi încurajeze pe credincioși să dezvolte o credință ca a lui ‒ credința care lucrează prin dragoste și purifică inima; credința care mută munți de obstacole din calea noastră; credința care apucă tăria lui Dumnezeu și este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Cartea a apărut la editura Perla Suferinței (Suceava) în anul 2016 (ediția a doua).