Călătoare pentru Domnul, Corrie ten Boom


Articol publicat aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Într-un număr trecut al revistei, am prezentat cartea Refugiul, de Corrie ten Boom în care autoarea povestește despre copilăria, adolescența, și tinerețea ei și despre perioada grea în care a fost închisă într-un lagăr de concentrare german pentru că ea și familia ei au ascuns evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea Călătoare pentru Domnul este oarecum o continuare a experiențelor descrise în Refugiul, în ea fiind povestite călătorile pe care Corrie ten Boom le-a făcut după ce a fost eliberată din lagăr.

Corrie ten Boom a știut că tot ceea ce s-a întâmplat în lagărul de concentrare, tot ce a văzut, tot ce a auzit și mai ales tot ceea a experimentat în relația ei cu Domnul nu trebuie să fie uitat, așa că autoarea a răspuns chemării lui Dumnezeu de a merge și de a spune și altora despre dragostea Lui. „După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, am călătorit în jurul lumii de două ori, vorbind în peste 60 de țări de pe toate continentele. M-am bucurat de ospitatliate într-un număr mare de case; uneori am dormit în paturi confortabile, alteori am dormit în India pe rogojine puse direct pe dușumeaua murdară”. Pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru cei mai tineri, călătoriile în lumea întreagă sunt destul de obișnuite, dar trebuie să menționăm că autoarea avea 53 de ani când a fost eliberată din lagăr și a călătorit în ritmul descris mai sus până la peste 80 de ani.

Deși familia ei a avut foarte mult de suferit de pe urma nemților, Corrie ten Boom a înțeles că trebuie să învețe să-i ierte, să-i iubească și să le fie de folos. La finalul unei prelegeri, a venit la ea o persoană care i-a spus că a fost gardian la Ravensbruck, acolo unde Corrie și sora ei, Betsie, fuseseră închise. Inițial, gardianul nu a recunoscut-o pe Corrie, dar a venit la ea să-și ceară iertare. „N-a stat acolo decât câteva secunde, însă mie mi s-au părut ore, căci mă luptam cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată.” A putut Corrie să-l ierte pe cel care le-a chinuit pe ea și pe sora ei? Cum va decurge viața ei după acest moment?

În călătoriile ei, Corrie a învățat să nu-și mai facă planuri sau să își frământe mintea cu ce urma să facă în locurile în care va merge. De multe ori simțea doar că trebuie să meargă într-un anumit loc, dar nu știa pe cine să contacteze și nu era nimeni care să o aștepte. Au fost momente când s-a gândit că nu a înțeles bine planul lui Dumnezeu, momente în care s-a îndoit că e chemată să slujească în acest mod, dar de fiecare dată Dumnezeu și-a arătat credincioșia și i-a dat putere să meargă mai departe.

Într-o zi, pe când se afla la vamă, bagajul i-a fost controlat în amănunt, ceea ce a produs frustrare în Corrie: „mi-a apăsat pasta de dinți să vadă dacă nu conține diamante. Mi-a verificat pantofii să nu aibă tocuri false care ar putea ascunde droguri. Mi-a pipăit tivul rochiilor să vadă dacă nu sunt cusute perle acolo”. După acest control, călătoarea noastră și-a dat seama că pierduse legătura cu următorul avion și a fost nevoită să doarmă în aeroport; apoi, avionul cu care călătorea a trecut printr-o furtună, iar în noaptea următoare a avut loc un cutremur (cutremurele îi aminteau de bombele căzute în timpul războiului). Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, gazdele ei i-au oferit o cameră fără masă de scris. Acest lucru nu ar fi deranjat-o în mod normal, dar aceasta a fost picătura care a umplut paharul nefericirii lui Corrie, care a început să se autocompătimească și să-și dorească să renunțe la acest stil de viață. Chiar în acel moment a scris o scrisoare pe care a expediat-o în Olanda și a cerut să aibă o cameră doar pentru ea pe care să o numească „acasă”. Obosise de atâtea călătorii și de atâtea inconveniențe. Această stare de frustrare și nemulțumire a durat până și-a luat din nou Biblia, a citit din ea și și-a dat seama că ea nu are niciun drept să-I dea instrucțiuni lui Dumnezeu și că treaba ei este să meargă în continuare acolo unde e nevoie de ea. A scris o nouă scrisoare prietenului ei din Olanda: „uită de ultima scrisoare. Nu vin acasă. Refuz să-mi petrec restul vieții pe o pășune verde, când sunt atâtea câmpuri de secerat”. Aceasta era Corrie: plină de dorința de a face voia lui Dumnezeu, plină de energie și de dragoste pentru oameni, dar și cu slăbiciuni și imperfecțiuni.

De multe ori ne uităm la marii oameni ai lui Dumnezeu și ne imaginăm că ei nu se confruntă cu sentimente de nemulțumire sau cu emoții negative, că ei nu sunt ispitiți să-și dorească ceea ce nu au, că trăirile noastre zilnice și de multe ori atât de firești nu le creează și lor probleme. Deși toate aceste momente mai puțin spirituale relatate de Corrie o pot pune într-o lumină negativă, personal m-am simțit încurajată și m-am regăsit în multe dintre situațiile povestite de ea. Ceea ce putem învăța de la Corrie este ca, atunci când ne dăm seama că reacțiile sau atitudinile noastre nu sunt cele mai potrivite, să alergăm repede la Biblie și să căutăm ajutorul lui Dumnezeu, și să nu ne lăsăm pradă autocompătimirii, căci „autocompătimirea este un păcat dezgustător, iar diavolul se folosește de el.”

În anul 1977, Corrie închiriază o casă în California, unde își petrece ultimii 5 ani din viață suferind mai multe accidente vasculare, care i-au afectat vorbirea și mobilitatea, iar în anul 1983 a plecat acasă la Domnul pe care L-a iubit și pe care L-a slujit cu credincioșie întreaga viață.

Cartea a apărut la Editura Casa Literaturii Creștine, Brașov în anul 2016.

Advertisements

Fii încrezătoare! de Elisabeth Elliot


Articol publicat aici în revista Cuvântul Adevărului.

Eram adolescentă când am auzit prima dată de Elisabeth Elliot și țin minte că mi-am propus să nu citesc nimic scris de această autoare. Motivul era unul copilăresc: o prietenă care citise cartea ei Pasiune și puritate ne-a povestit și nouă, grupului de adolescente din biserica în care am crescut, despre relația dintre Elisabeth și Jim Elliot (cunoscutul misionar care a fost ucis de către indienii din tribul Auca) și știu că am fost foarte contrariată de povestea lor. Elisabeth și Jim au avut o relație de prietenie de 5 ani, timp în care el a continuat să meargă în misiune și în care s-au rugat foarte mult pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu privire la viața lor. Percepția mea a fost că Jim Elliot credea că o relație romantică l-ar putea împiedica să împlinească voia lui Dumnezeu. Într-un final, Jim și Elisabeth s-au căsătorit, iar după trei ani el a fost ucis. Adolescentă fiind, cu multe vise frumoase și cu speranțe mari, am hotărât că povestea lor e mult prea tristă și nu am niciun motiv să citesc cărțile ei.

Bineînțeles că între timp mi-am schimbat părerea, iar acum Elisabeth Elliot este una dintre autoarele mele preferate și, dacă tot suntem în luna martie, supranumită și „luna femeii” m-am gândit că ar fi potrivit să vă prezint o carte scrisă ea, recent tradusă în limba română. Viața lui Elisabeth Elliot a fost caracterizată de multă suferință și multă slujire. Când Jim Elliot a fost ucis, fetița lor avea doar 10 luni, iar ea a hotărât să rămână o perioadă în mijlocul tribului Auca și a continuat să slujească. În acea perioadă a scris cartea Prin porțile splendorii, în care a povestit despre misiunea printre indienii Auca și despre moartea celor 5 bărbați misionari.

Când s-a întors în S.U.A., în 1963, și-a început cariera de scriitor și a călătorit foarte mult pentru a ține diferite prelegeri și conferințe. Elisabeth Elliot a murit în anul 2015, la 88 de ani, fiind considerată una dintre cele mai proeminente femei ale creștinismului zilelor noastre.

Cartea Fii încrezătoare este, de fapt, o colecție de meditații zilnice, scrise într-un stil conversațional, și reprezintă cugetările autoarei pe marginea mai multor subiecte. Este o carte pe care nu trebuie să te grăbești să o termini, ci este numai bună atunci când ai o pauză de cinci minute la serviciu, la școală sau când copilul de joacă singur. Te încurajează, te pune pe gânduri și te motivează. Textele sunt scurte (2-3 pagini), unele dintre ele foarte simple, dar care îți dau sentimentul că autoarea este în fața ta și îți povestește ce a învățat-o Dumnezeu în anumite situații. „Vei găsi că unele lecții elementare se tot repetă, pentru că am scris ca și cum aș fi scris familiei sau prietenilor mei, notând într-un stil conversațional lucrurile care m-au încurajat, m-au cercetat și m-au întărit prin Duhul lui Dumnezeu”.

Meditațiile puse la dispoziția noastră de către Elisabeth Elliot sunt despre credință, rugăciune, despre îngrijorare, despre slujire, muncă, despre mulțumire, despre căsătorie, viață de familie, despre educarea copiilor și despre viața de mamă etc. Sunt meditații care acoperă majoritatea subiectelor de care noi, femeile, suntem interesate. Un fir roșu pe care l-am observat citind cărțile lui Elisabeth Elliot este căutarea liniștii și a păcii interioare, pe care ea le-a urmărit de-a lungul întregii vieți. Această liniște sufletească poate veni doar printr-o încredere neclintintă în planul lui Dumnezeu pentru viața noastră; iar în această carte veți găsi sfaturi, îndemnuri și încurajări despre cum să faceți față agitației din jurul vostru, cum să dați la o parte îngrijorarea și cum să vă păstrați inima liniștită.

Dacă doriți o carte devoțională pe care să o aveți mereu la îndemână sau dacă doriți să  faceți un cadou fiicei, soției, mamei, vă recomand Fii încrezătoare, de Elisabeth Elliot. De asemenea, dacă nu ați citit încă nimic de această autoare, vă încurajez să căutați cărțile ei și să le citiți. Iată câteva titluri traduse în limba română: Prin porțile splendorii; Pasiune și puritate; Ce înseamnă să fii femeie; Disciplina; Cărarea singurătății; Fii liniștit, suflete.

Cartea a apărut în anul 2018 la editura Scriptum, Oradea.

Cele patru iubiri, C.S. Lewis


Articol apărut aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Din dorința de a ne oferi cât mai mult divertisment, de a ne ține ocupați dar și de a câștiga cât mai mulți bani, mass media tradiționale, internetul, magazinele, reclamele etc. caută să profite la maxim de fiecare lună din an și să găsească câte o sărbătoare pe care să o exploateze. Astfel, în ianuarie avem câțiva sfinți, avem ziua Micii uniri, în februarie avem două sărbători ale îndrăgostiților (una împrumutată de la americani, una românească), luna martie este denumită „luna femeii”, în aprilie avem Paștele, în iunie Rusaliile (și, deși cei mai mulți nu știu semnificația acestei sărbători, se bucură de zilele libere), apoi urmează lunile de vară cu vacanțe și concedii, toamna are și ea sărbătoarea recoltei/a mulțumirii și Halloween-ul (o sărbătoare păgână, de asemenea împrumutată) iar de la finalul lui noiembrie toată lumea vorbește despre magia sărbătorilor de iarnă.

Luna februarie este denumită acum „luna iubirii” și tocmai ce am văzut o reclamă în care un mare centru comercial din București sărbătorește 14 februarie (Valentine’s Day) începând de pe 11 februarie și până 15 februarie. Psihologii și cei care concep reclamele cunosc bine dorința umană de a iubi și de a fi iubit și încearcă să vină în întâmpinarea nevoii noastre de a da și de a primi iubire. Noi, cei care Îl iubim pe Dumnezeu știm, de asemenea, că dacă dorim ca iubirea să fie un izvor de fericire, ea trebuie să se îndrepte către Iubirea veșnică și nepieritoare.

Cartea pe care vreau să o prezint în următoarele rânduri este scrisă de C.S. Lewis și vorbește despre patru tipuri de iubire pe care le putem manifesta în relațiile dintre noi și despre ceea ce se întâmplă atunci când aceste iubiri nu sunt acoperite de dragostea divină. Prima este afecțiunea, care este „cea mai umilă și mai larg răspândită” dintre iubiri, dar care, pentru a supraviețui, are nevoie ca altcineva să aibă nevoie de ea. Este o iubire naturală ce apare în special în familie și produce fericire dacă există reciprocitate, decență și bun simț. Dacă afecțiunea întâlnește trădarea sau nepăsarea și dacă nu este supusă iubirii lui Dumnezeu, va dispărea, mai devreme sau mai târziu.

A doua iubire prezentată de C.S. Lewis este prietenia; aceasta apare atunci când două sau mai multe persoane descoperă că au în comun un anumit interes. O prietenie nu poate dura dacă nu există nimic de împărtășit, iar adevărata prietenie este cea mai puțin geloasă dintre iubiri. În acest capitol, C.S. Lewis răspunde la o întrebare pe care mulți adolecenți și tineri și-o pun: „Pot un băiat și o fată să fie doar prieteni?” Iată răspunsul autorului: „Când doi oameni (de sex diferit) descoperă că au pasiuni comune și dacă nu-și sunt fizic respingători, prietenia ce ia naștere între ei se va transforma foarte lesne în dragoste erotică.” În viziunea lui C.S. Lewis, care s-a bucurat de câteva relații de prietenie autentică, preietnia este o formă de iubire intelectuală și poate cea mai spirituală dintre toate, dar este și foarte fragilă.

Al treilea tip de iubire este iubirea de tip eros (acea stare de a fi îndrăgosit) și este poate cea mai apropiată de iubirea agape, pentru că urmărește în primul rând fericirea celuilalt și este gata să se dăruiască dezinteresat. Este acel tip de iubire care e gata să facă legământ și să promită fidelitate pe viață, iar contextul în care se poate dezvolta într-un mod sănătos este căsătoria. Pericolul care pândește acest tip de iubire este acela că erosul poate fi considerat un fel de zeu, cei doi parteneri așteptându-se ca sentimentul care le-a încălzit inimiile la început să fie prezent cu ei toată viața. C.S. Lewis spune că, de fapt, trebuie să privim această iubire ca pe un naș care rostește legămintele, iar treaba noastră este aceea de a le păstra pentru tot restul vieții. „Noi trebuie să facem lucrările erosului, atunci când erosul nu e prezent”.

Ultima iubire prezentată în această, mila (sau dragostea agape), este un dar de la Dumnezeu. Nu putem iubi în felul în care Dumnezeu ne-a iubit dacă nu pune El în inima noastră această dragoste; la fel, nu putem fi iubiți dacă nu am primi milă. „Toți primim milă. E ceva în fiecare dintre noi care nu poate fi iubit în chip firesc. Numai ce e vrednic de iubit poate fi iubit în chip natural.” Dragostea agape sau mila este tipul de dragoste pe care Dumnezeu îl are pentru noi.

Concluzia autorului, care poate deveni decizia și rugăciunea noastră, este de a-L lăsa pe Dumnezeu să transforme iubirea noastră (afecțiunea, prietenia, romantismul) în milă ‒ în dragostea agape.

Cartea Cele patru iubiri face parte din trilogia „Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, apărută la editura Humanitas în anul 2012. Cartea poate fi achiziționată și din librările creștine.

Ordine în universul interior, Gordon MacDonald


Articol apărut aici, în Revista Cuvântul Adevărului. 

Cei mai mulți dintre noi ne propunem (mai ales la începutul anului) să facem sau să fim ceea ce nu am reușit înainte: să petrecem mai mult timp cu familia, să ne rugăm mai mult, să citim mai mult din Biblie, să slujim mai mult, să fim mai organizați cu timpul și cu resursele noastre etc. Sunt gânduri bune și e bine să le avem mereu în inima și în mintea noastră; însă mai mult decât atât, trebuie să lucrăm ca ceea ce ne propunem să se întâmple. Pentru acest început de an vă propun o carte numai bună pentru cei care își doresc să se apropie mai mult de Dumnezeu, care își doresc să fie mai organizați în ceea ce privește timpul petrecut în intimitate cu Domnul, timpul petrecut cu familia, timpul de slujire și timpul de odihnă.

Cartea „Ordine în universul interior”, scrisă de Gordon MacDonald, poate fi un instrument folositor pentru aceia dintre noi care simțim că viața noastră interioară nu este la fel de organizată ca cea exterioară. Poate avem un serviciu bun, slujim într-o biserică, avem o familie frumoasă, dar când vine vorba despre motivațiile noastre, despre valorile noastre, despre folosirea timpului, de multe ori ne confruntăm cu dezordine și frustrare. „Păcatul preferă adesea dezordinea, în care motivațiile și valorile negative pot fi ascunse și scoase la suprafață în momente de neatenție”.

Autorul afirmă că universul interior poate fi împărțit în cinci sectoare: motivația noastră, modul în care ne folosim timpul, domeniul intelectual, sufletul nostru (locul de comuniune cu Dumnezeu) și odihna.

În ceea ce privește motivația noastră, trebuie să fim atenți să trăim ca niște oameni chemați de Dumnezeu pentru un anumit job/o anumită lucrare, și nu ca niște oameni mânați de ambiții nepotrivite, de mândrie, de dorința de a arăta cine suntem sau ce putem face. Omul chemat își știe bine identitatea, știe că este doar un ispravnic, este conștient de misiunea pe care o are, înțelege că trebuie să fie devotat. „Dacă îmi ordonez viața după așteptările mele sau ale altora și mă apreciez în funcție de părerile altora, generez instalarea haosului în lumea mea interioară. Dar dacă acționez în virtutea chemării lui Dumnezeu, înseamnă că mă pot bucura de o ordine desăvârșită în forul meu lăuntric.”

Folosirea timpului este un subiect care ne dă bătăi de cap tuturor. Principiul simplu pe care Gordon MacDonald îl enunță este: „timpul trebuie să fie alocat. Pentru că banii sunt limitați, construim bugete. Iar pentru că și timpul este limitat, se aplică același principiu.” Trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce trebuie făcut și ceea ce ne-ar plăcea să facem. Timpul nealocat pentru activități clare se va scurge către solicitările urgente, dar care pot fi rezolvate și mai târziu, către activitățile care ne aduc laude și simpatii sau către oamenii dominatori din anturajul nostru (pentru că nu avem nimic planificat, alții ne vor face programul). Pentru a ne putea organiza bine trebuie să ne cunoaștem bine pe noi înșine: când lucrăm mai eficient, în care moment al zilei ne concentrăm mai bine, în care perioade din an avem mai mult timp liber etc. și, în funcție de acești indicatori, să ne alcătuim o agendă pe termen scurt, mediu și lung.

Trueblood scria: „un creștinism viabil nu este posibil fără dezvoltarea a trei dintre aspectele sale: universul interior devoțional, cel exterior al slujirii și universul intelectual, al rațiunii”. Gordon afirmă, la rândul său, că „noi, creștinii, ar trebui să avem gândirea dezvoltată, cuprinzătoare, creativă, mai mult decât oricine altcineva. […] Creștinul care nu gândește se află în pericolul de a fi asimilat de civilizația în care trăiește, deși nu realizează acest lucru.” Putem progresa în acest domeniu învățând să ascultăm și să punem întrebări, citind și studiind în mod organizat. „Dacă tratăm cu toată seriozitatea evoluția noastră intelectuală, ajungem să Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și suntem mult mai folositori celor din jur.”

Cel de a-l patrulea domeniul al vieții noastre care are nevoie de organizare este sufletul nostru. Universul nostru interior este plin de zgomote și ne vine din ce în ce mai greu să ne izolăm, să ne retragem pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu. Și chiar atunci când reușim să ne deconectăm, ne este foarte greu să ne concentram. Autorul cărții ne spune că metoda care a dat roade în cazul lui a fost să scrie despre trăirile lui. Înainte de a se ruga, de a citi sau de a studia din Biblie își nota trăirile spirituale pe o foaie și în acest fel mintea lui se putea concentra la „activitățile” spirituale.

Ultimul domeniu în care viața noastră care ar putea avea nevoie de organizare este odihna. Poate ni se pare că este cel mai simplu domeniu dintre toate, dar aici nu este vorba despre odihna pe care ne-o oferă societatea: o vacanță la munte sau o ieșire cu prietenii (deși și acestea își au rostul lor), ci de odihna despre care vorbește Dumnezeu. Odihna pe care ne-o poruncește Dumnezeu înseamnă închinare în sânul familiei creștine, înseamnă restaurare și este aducătoare de pace în viața interioară. „Nu ne odihnim doar pentru că ne-am terminat lucrul; ne odihnim pentru că Dumnezeu ne-a poruncit și ne-a creat în așa fel încât să avem nevoie de odihnă. […] E uimitor cât de energic și rezistent poate fi creștinul care respectă ziua pentru odihna adevărată pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

„Când avem grijă ca mai întâi să ne ordonăm universul interior, înainte de a păși în lume, toate celelalte lucruri se vor regla de la sine”.

Gordon MacDonald, Ordine în universul interior, Cluj Napoca, Editura Logos, 2001