Cele patru iubiri, C.S. Lewis


Articol apărut aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Din dorința de a ne oferi cât mai mult divertisment, de a ne ține ocupați dar și de a câștiga cât mai mulți bani, mass media tradiționale, internetul, magazinele, reclamele etc. caută să profite la maxim de fiecare lună din an și să găsească câte o sărbătoare pe care să o exploateze. Astfel, în ianuarie avem câțiva sfinți, avem ziua Micii uniri, în februarie avem două sărbători ale îndrăgostiților (una împrumutată de la americani, una românească), luna martie este denumită „luna femeii”, în aprilie avem Paștele, în iunie Rusaliile (și, deși cei mai mulți nu știu semnificația acestei sărbători, se bucură de zilele libere), apoi urmează lunile de vară cu vacanțe și concedii, toamna are și ea sărbătoarea recoltei/a mulțumirii și Halloween-ul (o sărbătoare păgână, de asemenea împrumutată) iar de la finalul lui noiembrie toată lumea vorbește despre magia sărbătorilor de iarnă.

Luna februarie este denumită acum „luna iubirii” și tocmai ce am văzut o reclamă în care un mare centru comercial din București sărbătorește 14 februarie (Valentine’s Day) începând de pe 11 februarie și până 15 februarie. Psihologii și cei care concep reclamele cunosc bine dorința umană de a iubi și de a fi iubit și încearcă să vină în întâmpinarea nevoii noastre de a da și de a primi iubire. Noi, cei care Îl iubim pe Dumnezeu știm, de asemenea, că dacă dorim ca iubirea să fie un izvor de fericire, ea trebuie să se îndrepte către Iubirea veșnică și nepieritoare.

Cartea pe care vreau să o prezint în următoarele rânduri este scrisă de C.S. Lewis și vorbește despre patru tipuri de iubire pe care le putem manifesta în relațiile dintre noi și despre ceea ce se întâmplă atunci când aceste iubiri nu sunt acoperite de dragostea divină. Prima este afecțiunea, care este „cea mai umilă și mai larg răspândită” dintre iubiri, dar care, pentru a supraviețui, are nevoie ca altcineva să aibă nevoie de ea. Este o iubire naturală ce apare în special în familie și produce fericire dacă există reciprocitate, decență și bun simț. Dacă afecțiunea întâlnește trădarea sau nepăsarea și dacă nu este supusă iubirii lui Dumnezeu, va dispărea, mai devreme sau mai târziu.

A doua iubire prezentată de C.S. Lewis este prietenia; aceasta apare atunci când două sau mai multe persoane descoperă că au în comun un anumit interes. O prietenie nu poate dura dacă nu există nimic de împărtășit, iar adevărata prietenie este cea mai puțin geloasă dintre iubiri. În acest capitol, C.S. Lewis răspunde la o întrebare pe care mulți adolecenți și tineri și-o pun: „Pot un băiat și o fată să fie doar prieteni?” Iată răspunsul autorului: „Când doi oameni (de sex diferit) descoperă că au pasiuni comune și dacă nu-și sunt fizic respingători, prietenia ce ia naștere între ei se va transforma foarte lesne în dragoste erotică.” În viziunea lui C.S. Lewis, care s-a bucurat de câteva relații de prietenie autentică, preietnia este o formă de iubire intelectuală și poate cea mai spirituală dintre toate, dar este și foarte fragilă.

Al treilea tip de iubire este iubirea de tip eros (acea stare de a fi îndrăgosit) și este poate cea mai apropiată de iubirea agape, pentru că urmărește în primul rând fericirea celuilalt și este gata să se dăruiască dezinteresat. Este acel tip de iubire care e gata să facă legământ și să promită fidelitate pe viață, iar contextul în care se poate dezvolta într-un mod sănătos este căsătoria. Pericolul care pândește acest tip de iubire este acela că erosul poate fi considerat un fel de zeu, cei doi parteneri așteptându-se ca sentimentul care le-a încălzit inimiile la început să fie prezent cu ei toată viața. C.S. Lewis spune că, de fapt, trebuie să privim această iubire ca pe un naș care rostește legămintele, iar treaba noastră este aceea de a le păstra pentru tot restul vieții. „Noi trebuie să facem lucrările erosului, atunci când erosul nu e prezent”.

Ultima iubire prezentată în această, mila (sau dragostea agape), este un dar de la Dumnezeu. Nu putem iubi în felul în care Dumnezeu ne-a iubit dacă nu pune El în inima noastră această dragoste; la fel, nu putem fi iubiți dacă nu am primi milă. „Toți primim milă. E ceva în fiecare dintre noi care nu poate fi iubit în chip firesc. Numai ce e vrednic de iubit poate fi iubit în chip natural.” Dragostea agape sau mila este tipul de dragoste pe care Dumnezeu îl are pentru noi.

Concluzia autorului, care poate deveni decizia și rugăciunea noastră, este de a-L lăsa pe Dumnezeu să transforme iubirea noastră (afecțiunea, prietenia, romantismul) în milă ‒ în dragostea agape.

Cartea Cele patru iubiri face parte din trilogia „Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, apărută la editura Humanitas în anul 2012. Cartea poate fi achiziționată și din librările creștine.

Advertisements

Ordine în universul interior, Gordon MacDonald


Articol apărut aici, în Revista Cuvântul Adevărului. 

Cei mai mulți dintre noi ne propunem (mai ales la începutul anului) să facem sau să fim ceea ce nu am reușit înainte: să petrecem mai mult timp cu familia, să ne rugăm mai mult, să citim mai mult din Biblie, să slujim mai mult, să fim mai organizați cu timpul și cu resursele noastre etc. Sunt gânduri bune și e bine să le avem mereu în inima și în mintea noastră; însă mai mult decât atât, trebuie să lucrăm ca ceea ce ne propunem să se întâmple. Pentru acest început de an vă propun o carte numai bună pentru cei care își doresc să se apropie mai mult de Dumnezeu, care își doresc să fie mai organizați în ceea ce privește timpul petrecut în intimitate cu Domnul, timpul petrecut cu familia, timpul de slujire și timpul de odihnă.

Cartea „Ordine în universul interior”, scrisă de Gordon MacDonald, poate fi un instrument folositor pentru aceia dintre noi care simțim că viața noastră interioară nu este la fel de organizată ca cea exterioară. Poate avem un serviciu bun, slujim într-o biserică, avem o familie frumoasă, dar când vine vorba despre motivațiile noastre, despre valorile noastre, despre folosirea timpului, de multe ori ne confruntăm cu dezordine și frustrare. „Păcatul preferă adesea dezordinea, în care motivațiile și valorile negative pot fi ascunse și scoase la suprafață în momente de neatenție”.

Autorul afirmă că universul interior poate fi împărțit în cinci sectoare: motivația noastră, modul în care ne folosim timpul, domeniul intelectual, sufletul nostru (locul de comuniune cu Dumnezeu) și odihna.

În ceea ce privește motivația noastră, trebuie să fim atenți să trăim ca niște oameni chemați de Dumnezeu pentru un anumit job/o anumită lucrare, și nu ca niște oameni mânați de ambiții nepotrivite, de mândrie, de dorința de a arăta cine suntem sau ce putem face. Omul chemat își știe bine identitatea, știe că este doar un ispravnic, este conștient de misiunea pe care o are, înțelege că trebuie să fie devotat. „Dacă îmi ordonez viața după așteptările mele sau ale altora și mă apreciez în funcție de părerile altora, generez instalarea haosului în lumea mea interioară. Dar dacă acționez în virtutea chemării lui Dumnezeu, înseamnă că mă pot bucura de o ordine desăvârșită în forul meu lăuntric.”

Folosirea timpului este un subiect care ne dă bătăi de cap tuturor. Principiul simplu pe care Gordon MacDonald îl enunță este: „timpul trebuie să fie alocat. Pentru că banii sunt limitați, construim bugete. Iar pentru că și timpul este limitat, se aplică același principiu.” Trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce trebuie făcut și ceea ce ne-ar plăcea să facem. Timpul nealocat pentru activități clare se va scurge către solicitările urgente, dar care pot fi rezolvate și mai târziu, către activitățile care ne aduc laude și simpatii sau către oamenii dominatori din anturajul nostru (pentru că nu avem nimic planificat, alții ne vor face programul). Pentru a ne putea organiza bine trebuie să ne cunoaștem bine pe noi înșine: când lucrăm mai eficient, în care moment al zilei ne concentrăm mai bine, în care perioade din an avem mai mult timp liber etc. și, în funcție de acești indicatori, să ne alcătuim o agendă pe termen scurt, mediu și lung.

Trueblood scria: „un creștinism viabil nu este posibil fără dezvoltarea a trei dintre aspectele sale: universul interior devoțional, cel exterior al slujirii și universul intelectual, al rațiunii”. Gordon afirmă, la rândul său, că „noi, creștinii, ar trebui să avem gândirea dezvoltată, cuprinzătoare, creativă, mai mult decât oricine altcineva. […] Creștinul care nu gândește se află în pericolul de a fi asimilat de civilizația în care trăiește, deși nu realizează acest lucru.” Putem progresa în acest domeniu învățând să ascultăm și să punem întrebări, citind și studiind în mod organizat. „Dacă tratăm cu toată seriozitatea evoluția noastră intelectuală, ajungem să Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și suntem mult mai folositori celor din jur.”

Cel de a-l patrulea domeniul al vieții noastre care are nevoie de organizare este sufletul nostru. Universul nostru interior este plin de zgomote și ne vine din ce în ce mai greu să ne izolăm, să ne retragem pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu. Și chiar atunci când reușim să ne deconectăm, ne este foarte greu să ne concentram. Autorul cărții ne spune că metoda care a dat roade în cazul lui a fost să scrie despre trăirile lui. Înainte de a se ruga, de a citi sau de a studia din Biblie își nota trăirile spirituale pe o foaie și în acest fel mintea lui se putea concentra la „activitățile” spirituale.

Ultimul domeniu în care viața noastră care ar putea avea nevoie de organizare este odihna. Poate ni se pare că este cel mai simplu domeniu dintre toate, dar aici nu este vorba despre odihna pe care ne-o oferă societatea: o vacanță la munte sau o ieșire cu prietenii (deși și acestea își au rostul lor), ci de odihna despre care vorbește Dumnezeu. Odihna pe care ne-o poruncește Dumnezeu înseamnă închinare în sânul familiei creștine, înseamnă restaurare și este aducătoare de pace în viața interioară. „Nu ne odihnim doar pentru că ne-am terminat lucrul; ne odihnim pentru că Dumnezeu ne-a poruncit și ne-a creat în așa fel încât să avem nevoie de odihnă. […] E uimitor cât de energic și rezistent poate fi creștinul care respectă ziua pentru odihna adevărată pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

„Când avem grijă ca mai întâi să ne ordonăm universul interior, înainte de a păși în lume, toate celelalte lucruri se vor regla de la sine”.

Gordon MacDonald, Ordine în universul interior, Cluj Napoca, Editura Logos, 2001

Pentru părinți. 14 principii biblice care îți pot schimba radical familia, Paul David Tripp


Articol apărut și aici în revista Cuvântul Adevărului.

Nu cred în titluri ca cel de mai sus. Nu cred că există rețete pe care, dacă le urmezi cu strictețe, viața ta se va schimba rapid și pentru totdeauna. Cu toate astea, noua carte a lui Paul David Tripp merită să fie cunoscută și citită. Recunosc că am fost sceptică atunci când am cumpărat-o (tocmai din cauza titlului), dar „am riscat” și acum mă bucur că am mai citit o carte bună din acest domeniu. Este o carte cu care am interacționat mult: am subliniat-o, m-am regăsit în rândurile ei, mi-am dat seama unde greșesc și mi-am propus să o am mereu în vedere în următorii ani.

Cartea este împărțită în 14 capitole, iar Paul David Tripp (care este fratele lui Tedd Tripp, autorul cărții „Păstorind o inimă de copil”) are o abordare biblică și nu foarte des întâlnită în „manualele” pentru părinți. În primele pagini ale cărții, autorul ne amintește care este chemarea noastră, ca părinți, și apoi ne arată cum ne putem crește copiii cu autoritate, har, dragoste, iertare și înțelegere față de starea căzută a inimii lor. „Motivul principal pentru care Dumnezeu i-a pus pe părinți în viața copiilor lor este cunoașterea Lui. Cel mai important lucru pe care poate să îl învețe un copil în viață este adevărul cu privire la existența, caracterul și planul lui Dumnezeu”.

Atunci când Dumnezeu ne încredințează slujba de părinte, ne echipează cu tot ceea ce avem nevoie și El Însuși merge cu noi. Poate cea mai mare resursă pe care ne-o oferă este harul Lui. De câte ori nu auzim despre harul Lui? Și cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi nu cred că acest har are legătură și cu viața de părinte, cu nopțile nedormite, cu oboseala, cu neputința, cu mânia sau cu nevoia de a lua o pauză. Îmi amintesc că acum mai bine de un an eram epuizată fizic și psihic pentru că copilul meu se trezea din două în două ore în fiecare noapte, și recunosc că nu m-am gândit că „harul îți este dat chiar și atunci când te simți neputincios și când simți că resursele tale sunt epuizate. Dumnezeu este cu tine când te așezi în pat epuizat, când încerci să pui capăt ciondănelii cu numărul șaptesprezece dintre copiii tăi. Să știi că nu ești lăsat de unul singur și El nu te va lasa până când slujba ta părinte va ajunge la final”. Ce adevăr liniștitor și reconfortant!

Un alt lucru din această carte, care m-a pus pe gânduri, este faptul că de multe ori, noi, părinții, punem legea noastră mai presus de Legea lui Dumnezeu. „Părinți fiind, avem nevoie să fim eliberați de dependența noastră de legea confortului, a plăcerii, a succesului și a controlului. Nu păcatul copiilor noștri stă în calea unei relații sănătoase dintre noi, ci tendința noastră de a reduce slujba de părinte la crearea unei mici împărății a dorințelor, nevoilor și scopurilor noastre, încercând să îi facem pe copiii noștri să îi slujească acestei împărății în locul Împărăției lui Dumnezeu”.

Paul David Tripp vorbește și despre neputința noastră de a ne schimba copiii și despre identitatea noastră. Poate vom reuși să schimbăm, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, un comportament greșit al copiilor noștri, dar nu le putem schimba inima. „Creșterea copiilor nu înseamnă să ne exercităm puterea pentru a obține schimbări în copiii noștri. Creșterea copiilor presupune credincioșie, umilință, voința de a participa la lucrarea de schimbare pe care o face Dumnezeu”.

În capitolul șase, „Un proces”, ni se reamintește că trebuie să privim fiecare întrerupere / fiecare moment în care trebuie să corectăm, să explicăm, ca pe o oportunitate venită din partea lui Dumnezeu, Cel care lucrează în inima și în viața copiilor. Faptul că putem vedea păcatul din viața copiilor noștri este o dovadă de bunătate din partea lui Dumnezeu. El îi iubește pe copiii noștri și de aceea i-a pus în familiile noastre, pentru ca, prin noi, ei să ajungă să-L cunoască pe Hristos și să primească iertarea Lui. Educarea copiilor este un proces în care fiecare discuție, fiecare moment aparent nesemnificativ contează în transformarea lor.

În toate cele 14 capitole ale cărții, Paul David Tripp accentuează ideea că prin tot ceea ce facem, în calitate de părinți, trebuie să urmărim să ajungem la adevărata problemă a copilului: inima lui. Comportmente precum: sfidarea autorității, plânsul isteric, încăpățânarea, mânia etc. își au rădăcinile în inimă, iar copiii trebuie ajutați să-și dea seama că au nevoie de Hristos pentru a fi schimbați.

Un alt motiv pentru care îmi place această carte este faptul că autorul este empatic cu părinții, iar mie, personal, mi-a transmis înțelegere față de neputință și eșecuri, dar și speranța că dacă mă las în puterea lui Dumnezeu, El va face ceea ce eu nu pot să fac.

„Iată principala misiune a unui părinte: să crească copii care își trăiesc viața ca ucenici ai lui Isus. Dacă îți dorești să îți crești copiii ca ucenici ai lui Isus, trebuie să repeți din nou și din nou povestea harului măreț al lui Dumnezeu.”

Cartea a apărut la editura Scriptum în anul 2018.

Autobiografia lui George Müller


Articolul a apărut și aici în revista Cuvântul Adevărului.

Autobiografia lui George Müller este prima carte care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la cărți biografice. Deși este o carte pe care am citit-o acum câțiva ani, impresia puternică pe care mi-a lăsat-o este încă vie în amintirea mea. Dacă ar trebui să folosesc doar două cuvinte pentru a rezuma viața lui George Müller și, implicit, această carte, acestea ar fi: credință și rugăciune. George Müller s-a născut în anul 1805, în Prusia, și deși tatăl lui își dorea ca el să devină preot (nu pentru a-L sluji pe Dumnezeu, ci pentru a avea o viață confortabilă), adolescentul Müller a avut o viață zbuciumată, ajungând chiar și în închisoare. La vârsta de 20 de ani mărturisea: „mă simțeam mai nefericit și mai departe de Dumnezeu ca niciodată”. Lucrurile au început să se schimbe după ce, împreună cu un prieten, a mers la o întâlnire de rugăciune, iar acest obicei a continuat câțiva ani. Viața lui a început să fie transformată, iar momentul predării sale înaintea lui Dumnezeu a fost după ce a ascultat mărturia un misionar care renunțase la tot ceea ce avea pentru a lucra printre evrei. Încă de la începutul lucrării sale (de misionar și pastor), Müller și-a dat seama de importanța rugăciunii în viața de credință. „Dacă m-aș fi rugat cu mai multă seriozitate, aș fi făcut progrese mult mai rapide în credința mea.”

În anul 1830 George Müller se căsătorește, iar acest prim an al căsniciei lui este plin de răspunsuri la rugăciune în ceea ce privește sănătatea și nevoile materiale ale familiei sale. La aproximativ doi ani după căsătorie, George Müller începe să simtă că Dumnezeu îl vrea în altă parte și că este momentul să meargă mai departe, acolo unde oamenii au mai multă nevoie de Evanghelie, așa că se mută în Bristol, Anglia, unde înființează „Instituția pentru Cunoașterea Scripturii Acasă și în Străinătate”. Printre scopurile Instituţiei se numărau: ajutorarea şcolilor de zi, a Şcolii Duminicale şi a şcolilor pentru adulţi care dădeau învăţătură după principii biblice; înfiinţarea de noi şcoli de zi, astfel încât copiii săraci să aibă posibilitatea de a primi o educație; distribuirea de Biblii; sprijinirea misionarilor etc. Jurnalul lui George Müller abundă de exemple privind modul în care Dumnezeu i-a purtat de grijă în această lucrare, deși nu a fost lipsit de încercări: de multe ori rămânea fără bani, băiețelul lui s-a îmbolnăvit și a murit, el însuși a fost bolnav, dar Dumnezeu a sprijinit și a întărit credința familiei Müller.

În anul 1835, George Müller începe să se roage pentru deschiderea unui orfelinat, și după multe frământări a început și această lucrare pe care Dumnezeu a binecuvântat-o. Iată ce notează el în jurnalul său, pe 28 nov. 1835: „Săptămâna aceasta m-am rugat în fiecare zi cu privire la orfelinat, implorându-L pe Dumnezeu să înlăture orice gând legat de aceasta, dacă nu e de la El. După ce am cercetat în mod repetat motivele inimii mele, sunt convins că este de la Domnul”. Din  momentul în care a început această lucrare de ajutorare a orfanilor, Dumnezeu a intervenit prin multe minuni care au întărit credința lui George Müller și a tuturor celor implicați în acest proiect. Pentru că numărul orfanilor ce aveau nevoie de adăpost era în creștere, George Müller a continuat să deschidă și alte orfelinate. Iată ce mai putem citi în jurnalul lui: „14 aprilie. Un frate sărac cu o familie mare a pus deoparte banii primiți de la șeful lui pentru bere. Acest frate, care a fost convertit cu aproape cinci ani în urmă, obișnuia să fie un bețiv notoriu. Când banii au ajuns la 1 liră, i-a donat orfanilor”.  Așa cum am mai spus, viața lui George Müller nu a fost lipsită de încercări, iar îndoiala și-a făcut loc și în inima lui. A avut multe momente în care i se părea că Dumnezeu întârzie în a-i oferi ajutorul pentru orfelinat și s-a întrebat dacă mai are rost să se încreadă în El; însă tot Dumnezeu îi dădea putere să alunge aceste de gânduri din mintea lui, și imediat credința îi era întărită. George Müller a avut binecuvântarea să vadă nu doar răspunsuri cu privire la bani sau cele necesare pentru administrarea unui orfelinat, ci felul în care cei pe care i-a îngrijit au devenit credincioși devotați: „mai mulți orfani care au părăsit instituția s-au convertit înainte de plecare. Mai mulți tineri care au fost în grija noastră cu câțiva ani în urmă, astăzi sunt creștini puternici. Creșterea spirituală a copiilor ne dă bucurie și mângâiere. În mijlocul dificultăților și al descurajărilor, avem motive să Îl lăudăm pe Domnul pentru bunătatea Sa și să mergem înainte în puterea Domnului.”

 Viața lui George Müller este plină de experiențe frumoase alături de Dumnezeu și este o încurajare pentru noi toți, de a trăi cu adevărat pentru slava lui Dumnezeu, de a ne ruga și de a depinde în totalitate de ajutorul Lui. Dincolo de experiențele personale ale lui Müller, în această carte puteți găsi și câteva sfaturi practice despre cum să petreceți mai mult timp în rugăciune și în studiul Scripturii și despre trăirea prin credință.

„Cea mai mare speranță a lui George Müller era ca mărturia sa despre credincioșia lui Dumnezeu față de el să îi încurajeze pe credincioși să dezvolte o credință ca a lui ‒ credința care lucrează prin dragoste și purifică inima; credința care mută munți de obstacole din calea noastră; credința care apucă tăria lui Dumnezeu și este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Cartea a apărut la editura Perla Suferinței (Suceava) în anul 2016 (ediția a doua).