Călătoare pentru Domnul, Corrie ten Boom


Articol publicat aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Într-un număr trecut al revistei, am prezentat cartea Refugiul, de Corrie ten Boom în care autoarea povestește despre copilăria, adolescența, și tinerețea ei și despre perioada grea în care a fost închisă într-un lagăr de concentrare german pentru că ea și familia ei au ascuns evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea Călătoare pentru Domnul este oarecum o continuare a experiențelor descrise în Refugiul, în ea fiind povestite călătorile pe care Corrie ten Boom le-a făcut după ce a fost eliberată din lagăr.

Corrie ten Boom a știut că tot ceea ce s-a întâmplat în lagărul de concentrare, tot ce a văzut, tot ce a auzit și mai ales tot ceea a experimentat în relația ei cu Domnul nu trebuie să fie uitat, așa că autoarea a răspuns chemării lui Dumnezeu de a merge și de a spune și altora despre dragostea Lui. „După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, am călătorit în jurul lumii de două ori, vorbind în peste 60 de țări de pe toate continentele. M-am bucurat de ospitatliate într-un număr mare de case; uneori am dormit în paturi confortabile, alteori am dormit în India pe rogojine puse direct pe dușumeaua murdară”. Pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru cei mai tineri, călătoriile în lumea întreagă sunt destul de obișnuite, dar trebuie să menționăm că autoarea avea 53 de ani când a fost eliberată din lagăr și a călătorit în ritmul descris mai sus până la peste 80 de ani.

Deși familia ei a avut foarte mult de suferit de pe urma nemților, Corrie ten Boom a înțeles că trebuie să învețe să-i ierte, să-i iubească și să le fie de folos. La finalul unei prelegeri, a venit la ea o persoană care i-a spus că a fost gardian la Ravensbruck, acolo unde Corrie și sora ei, Betsie, fuseseră închise. Inițial, gardianul nu a recunoscut-o pe Corrie, dar a venit la ea să-și ceară iertare. „N-a stat acolo decât câteva secunde, însă mie mi s-au părut ore, căci mă luptam cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată.” A putut Corrie să-l ierte pe cel care le-a chinuit pe ea și pe sora ei? Cum va decurge viața ei după acest moment?

În călătoriile ei, Corrie a învățat să nu-și mai facă planuri sau să își frământe mintea cu ce urma să facă în locurile în care va merge. De multe ori simțea doar că trebuie să meargă într-un anumit loc, dar nu știa pe cine să contacteze și nu era nimeni care să o aștepte. Au fost momente când s-a gândit că nu a înțeles bine planul lui Dumnezeu, momente în care s-a îndoit că e chemată să slujească în acest mod, dar de fiecare dată Dumnezeu și-a arătat credincioșia și i-a dat putere să meargă mai departe.

Într-o zi, pe când se afla la vamă, bagajul i-a fost controlat în amănunt, ceea ce a produs frustrare în Corrie: „mi-a apăsat pasta de dinți să vadă dacă nu conține diamante. Mi-a verificat pantofii să nu aibă tocuri false care ar putea ascunde droguri. Mi-a pipăit tivul rochiilor să vadă dacă nu sunt cusute perle acolo”. După acest control, călătoarea noastră și-a dat seama că pierduse legătura cu următorul avion și a fost nevoită să doarmă în aeroport; apoi, avionul cu care călătorea a trecut printr-o furtună, iar în noaptea următoare a avut loc un cutremur (cutremurele îi aminteau de bombele căzute în timpul războiului). Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, gazdele ei i-au oferit o cameră fără masă de scris. Acest lucru nu ar fi deranjat-o în mod normal, dar aceasta a fost picătura care a umplut paharul nefericirii lui Corrie, care a început să se autocompătimească și să-și dorească să renunțe la acest stil de viață. Chiar în acel moment a scris o scrisoare pe care a expediat-o în Olanda și a cerut să aibă o cameră doar pentru ea pe care să o numească „acasă”. Obosise de atâtea călătorii și de atâtea inconveniențe. Această stare de frustrare și nemulțumire a durat până și-a luat din nou Biblia, a citit din ea și și-a dat seama că ea nu are niciun drept să-I dea instrucțiuni lui Dumnezeu și că treaba ei este să meargă în continuare acolo unde e nevoie de ea. A scris o nouă scrisoare prietenului ei din Olanda: „uită de ultima scrisoare. Nu vin acasă. Refuz să-mi petrec restul vieții pe o pășune verde, când sunt atâtea câmpuri de secerat”. Aceasta era Corrie: plină de dorința de a face voia lui Dumnezeu, plină de energie și de dragoste pentru oameni, dar și cu slăbiciuni și imperfecțiuni.

De multe ori ne uităm la marii oameni ai lui Dumnezeu și ne imaginăm că ei nu se confruntă cu sentimente de nemulțumire sau cu emoții negative, că ei nu sunt ispitiți să-și dorească ceea ce nu au, că trăirile noastre zilnice și de multe ori atât de firești nu le creează și lor probleme. Deși toate aceste momente mai puțin spirituale relatate de Corrie o pot pune într-o lumină negativă, personal m-am simțit încurajată și m-am regăsit în multe dintre situațiile povestite de ea. Ceea ce putem învăța de la Corrie este ca, atunci când ne dăm seama că reacțiile sau atitudinile noastre nu sunt cele mai potrivite, să alergăm repede la Biblie și să căutăm ajutorul lui Dumnezeu, și să nu ne lăsăm pradă autocompătimirii, căci „autocompătimirea este un păcat dezgustător, iar diavolul se folosește de el.”

În anul 1977, Corrie închiriază o casă în California, unde își petrece ultimii 5 ani din viață suferind mai multe accidente vasculare, care i-au afectat vorbirea și mobilitatea, iar în anul 1983 a plecat acasă la Domnul pe care L-a iubit și pe care L-a slujit cu credincioșie întreaga viață.

Cartea a apărut la Editura Casa Literaturii Creștine, Brașov în anul 2016.

Advertisements

Cum se scrie o carte?


…din perspectiva soției celui care a scris o carte, că soția (subsemnata) nu a scris nimic mai lung de o teză de licență și una de dizertație. 🙂

A trecut mai bine de o lună de când Dragoș a ținut în mână prima carte scrisă de el. Dar până să ajungă aici a fost cale lungă, grea, presărată cu multe sacrificii din partea amândurora.
Cartea „Felurite daruri, dar același Duh” este de fapt teza lui de doctorat, adaptată pentru a putea fi publicată și pentru a fi citită de ceva mai multe persoane în afara profesorului coordonator și a celui care i-a mai făcut câteva corecturi.

Dragoș și-a terminat de scris teza fix în ziua în care a împlinit 30 de ani, iar de atunci și până acum au mai trecut doi ani și ceva. Aș fi zis că după toți ani în care a scris la ea, după plecări pe la biblioteci în Europa, după vacanțe umbrite de scrierea tezei și seri lungi de studiu, din momentul în care a predat lucrarea totul e ca și rezolvat. Dar nu. După ce s-a văzut cu diploma de doctor în mână (că în ramă nu i-am pus-o) și și-a tras puțin sufletul, a început munca pentru publicare.

Așadar, Dragoș a luat teza de la capăt și a început să o modifice, a dat-o la corectat/editat, a făcut din nou modificări, a căutat editură care să-i accepte cartea (fiind o carte tehnică, nu se îngrămădește nimeni să o publice), a trimis-o la tehnoredactare, s-a ocupat să aibă o copertă și textele care apar pe copertă, a scris pagina de mulțumiri (care nu e deloc ușor de scris :), a căutat tipografie, a plătit (și asta e un stres mare când nu ai banii necesari) și apoi a aștepat cu inima cât un purice să vadă cum va ieși. A, și a vorbit foarte mult la telefon. Parcă era un făcut: cum ajungea acasă de la birou îl suna cineva să mai vorbească legat de carte.

Așa că am simțit că încep să respir (la fel și Dragoș) când am văzut cărțile lui în portbagajul mașinii noastre. Și m-am gândit încă o dată la toți cei care scot cărți pe bandă rulantă și la toți cei pe care i-am mai auzit că se gândesc să facă un doctorat…așa, doar pentru că vor să studieze mai mult pentru ei. Ca una care a văzut ce înseamnă munca (serioasă și bine făcută) din spatele unei teze de doctorat și al publicării ei, nu încurajez pe nimeni să se bage în așa ceva decât dacă are motive bine întemeiate (carieră și/sau o înzestrare specială în ale cercetării/scrierii).

În tot acest proces greu am văzut și multe binecuvântări din partea lui Dumnezeu. El s-a îngrijit de toate resursele noastre în toată această perioadă (cu plecările la biblioteci, cu taxe și cu tipărirea cărții). Dumnezeu l-a înzestrat pe Dragoș cu putere de muncă intelectuală, cu inteligență și i-a dat harul de a studia și de a fi înconjurat de oameni pasionați de tot ce înseamnă carte, astfel că a putut și poate să crească în continuare cunoștință și în pricepere.
Și pe deasupra,  El ne arată mereu că se îngrijește de celelalte lucruri.

Felicitări, dragul meu! De acum că știu la ce să mă aștept, dar și pentru că cel mai probabil procesul scrierii următoarei cărți nu va mai fi așa de lung și greu, îmi fac curaj și zic:
aștept și următoarea ta carte…ceva mai citibilă și mai accesibilă și pentru noi, oamenii de rând 🙂

Fii încrezătoare! de Elisabeth Elliot


Articol publicat aici în revista Cuvântul Adevărului.

Eram adolescentă când am auzit prima dată de Elisabeth Elliot și țin minte că mi-am propus să nu citesc nimic scris de această autoare. Motivul era unul copilăresc: o prietenă care citise cartea ei Pasiune și puritate ne-a povestit și nouă, grupului de adolescente din biserica în care am crescut, despre relația dintre Elisabeth și Jim Elliot (cunoscutul misionar care a fost ucis de către indienii din tribul Auca) și știu că am fost foarte contrariată de povestea lor. Elisabeth și Jim au avut o relație de prietenie de 5 ani, timp în care el a continuat să meargă în misiune și în care s-au rugat foarte mult pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu privire la viața lor. Percepția mea a fost că Jim Elliot credea că o relație romantică l-ar putea împiedica să împlinească voia lui Dumnezeu. Într-un final, Jim și Elisabeth s-au căsătorit, iar după trei ani el a fost ucis. Adolescentă fiind, cu multe vise frumoase și cu speranțe mari, am hotărât că povestea lor e mult prea tristă și nu am niciun motiv să citesc cărțile ei.

Bineînțeles că între timp mi-am schimbat părerea, iar acum Elisabeth Elliot este una dintre autoarele mele preferate și, dacă tot suntem în luna martie, supranumită și „luna femeii” m-am gândit că ar fi potrivit să vă prezint o carte scrisă ea, recent tradusă în limba română. Viața lui Elisabeth Elliot a fost caracterizată de multă suferință și multă slujire. Când Jim Elliot a fost ucis, fetița lor avea doar 10 luni, iar ea a hotărât să rămână o perioadă în mijlocul tribului Auca și a continuat să slujească. În acea perioadă a scris cartea Prin porțile splendorii, în care a povestit despre misiunea printre indienii Auca și despre moartea celor 5 bărbați misionari.

Când s-a întors în S.U.A., în 1963, și-a început cariera de scriitor și a călătorit foarte mult pentru a ține diferite prelegeri și conferințe. Elisabeth Elliot a murit în anul 2015, la 88 de ani, fiind considerată una dintre cele mai proeminente femei ale creștinismului zilelor noastre.

Cartea Fii încrezătoare este, de fapt, o colecție de meditații zilnice, scrise într-un stil conversațional, și reprezintă cugetările autoarei pe marginea mai multor subiecte. Este o carte pe care nu trebuie să te grăbești să o termini, ci este numai bună atunci când ai o pauză de cinci minute la serviciu, la școală sau când copilul de joacă singur. Te încurajează, te pune pe gânduri și te motivează. Textele sunt scurte (2-3 pagini), unele dintre ele foarte simple, dar care îți dau sentimentul că autoarea este în fața ta și îți povestește ce a învățat-o Dumnezeu în anumite situații. „Vei găsi că unele lecții elementare se tot repetă, pentru că am scris ca și cum aș fi scris familiei sau prietenilor mei, notând într-un stil conversațional lucrurile care m-au încurajat, m-au cercetat și m-au întărit prin Duhul lui Dumnezeu”.

Meditațiile puse la dispoziția noastră de către Elisabeth Elliot sunt despre credință, rugăciune, despre îngrijorare, despre slujire, muncă, despre mulțumire, despre căsătorie, viață de familie, despre educarea copiilor și despre viața de mamă etc. Sunt meditații care acoperă majoritatea subiectelor de care noi, femeile, suntem interesate. Un fir roșu pe care l-am observat citind cărțile lui Elisabeth Elliot este căutarea liniștii și a păcii interioare, pe care ea le-a urmărit de-a lungul întregii vieți. Această liniște sufletească poate veni doar printr-o încredere neclintintă în planul lui Dumnezeu pentru viața noastră; iar în această carte veți găsi sfaturi, îndemnuri și încurajări despre cum să faceți față agitației din jurul vostru, cum să dați la o parte îngrijorarea și cum să vă păstrați inima liniștită.

Dacă doriți o carte devoțională pe care să o aveți mereu la îndemână sau dacă doriți să  faceți un cadou fiicei, soției, mamei, vă recomand Fii încrezătoare, de Elisabeth Elliot. De asemenea, dacă nu ați citit încă nimic de această autoare, vă încurajez să căutați cărțile ei și să le citiți. Iată câteva titluri traduse în limba română: Prin porțile splendorii; Pasiune și puritate; Ce înseamnă să fii femeie; Disciplina; Cărarea singurătății; Fii liniștit, suflete.

Cartea a apărut în anul 2018 la editura Scriptum, Oradea.

Cărțile preferate ale lui Tudor


Pentru că se apropie Bookfest (29 mai-2 iunie) și 1 iunie, Irina Trancă de la „Cartea e o viață” m-a rugat să fac o listă cu poveștile pe care le iubește Tudor, așa că am acceptat cu bucurie să fac un top al cărților preferate de piticul nostru de 3 ani.  Dacă vreți să le cumpărați copiilor cărți de 1 iunie, urmăriți reducerile care vor apărea în perioada următoare…și mergeți la Bookfest.

Articolul de mai jos a apărut pe blogul Cartea e o viață. Mulțumesc pentru propunerea de a scrie, Irina!


Până să îl am pe Tudor nu am știut că există o piață așa de mare de cărți pentru copii. Am rămas uimită să văd cât de multe edituri care scot cărți pentru copii există, iar acum când merg la târgurile de carte parcă numai pe ele le văd. Așadar, biblioteca lui și cunoștințele mele despre cărțile pentru copii au crescut odată cu Tudor. Și, normal, continuăm să creștem.

Tudor iubește cărțile și asta nu poate decât să mă bucure și să mă motiveze să îi citesc în continuare și să îl încurajez să rămână prieten cu ele pe măsură ce crește. Momentele în care îi citesc sunt momente de liniște și respiro pentru mine, dar și de conectare cu el: se lipește de mine și ascultă povestea sau intervine și comentează pe marginea ilustrațiilor. Din când în când îmi place să citesc textul greșit să văd dacă e atent și dacă știe povestea. Și de fiecare dată mă corectează.

Și ca să nu mai lungesc vorba, cărțile preferate ale lui Tudor (care acum are 3 ani) ar fi următoarele (o să scriu mai degrabă despre seriile preferate):

1. Cărțile cu Mog de Judith Kerr (Editura Pandora M). Le avem pe toate în limba română plus una în limba engleză (cea de Crăciun, după care s-a făcut și o reclamă TV). Cu excepția a două dintre ele („Alfabetul lui Mog” și „Mog în întuneric”) ne plac și nouă năzdrăvăniile lui Mog și cred că de la aceste cărți i se trage lui Tudor pasiunea pentru pisici. Uneori, Dragoș îi pune aceste povești pe muzică și atunci e mare distracție pentru Tudor.

       

P.S. Deși traducerea pentru „Alfabetul lui Mog” nu sună deloc bine în limba română și povestea pare fără sens, se pare că Tudor a învățat literele tocmai citindu-i această carte.

2. ȘORICELUL DE ȚARĂ ȘI SORICELUL DE ORAȘ de Jacqueline East (Editura Didactica Publishing House). E cartea după care am făcut jocuri de rol, cartea pe care efectiv o trăia și se punea în pielea șoricelului care fugea de pisică. Jocul lui preferat rămâne „de-a pisica și șoricelul”, iar aceștia doi sunt mai mereu prieteni.

 

3. Cele trei cărți de la Editura Cartea Copiilor: MIC DEJUN ÎN FAMILIA ȘORICELO CASĂ NOUĂ PENTRU FAMILIA ȘORICEL și O ZI DE IARNĂ CU FAMILIA ȘORICEL de Kazuo Iwamura. Nu mai e nevoie să detaliez: avem mulți șoricei în aceste cărți, de aceea sunt printre cele preferate.

  

4. Seria cu BOBIȚĂ ȘI BUBURUZĂ de Bartos Erika (Editura Casa). Pe cele mai multe le-am împrumutat de la bibliotecă, dar i-au plăcut toate și a cerut de multe ori să le citim.

 

  

5.NOAPTE BUNĂ, NOAPTE BUNĂ ȘANTIER SUB CLAR DE LUNĂ de Sherri Duskey Rinker(Editura Arthur). O carte în versuri cu rimă și cu multe utilaje. Și care băiețel nu e pasionat de mașini și de șantiere de construcții?

 

Bonus: O PRIETENIE APARTE de Jane Chapman (Editura Cartemma) este cartea pe care i-am luat-o cadou când a împlinit 1 an și pe care efectiv a iubit-o. În mintea mea asociez cartea asta cu începutul pasiunii lui pentru cărți și îmi va rămâne mereu în minte și în inimă un sentiment cald: Tudor micuț se cuibărea în brațele mele și cerea să-i citesc cartea încă o dată și încă o dată.

Dincolo de clasificări și top cinci cărți preferate, cel mai mult mă bucur când Tudor își ia câte o carte din bibliotecă și o „citește” singur. Nu de puține ori l-am surprins uitându-se liniștit pe cărți sau făcând diverse conexiuni între poveștile știute și realitate. Și chiar dacă uneori e obositor să citesc aceași poveste pentru a zecea oară și chiar dacă cărțile pentru copii nu sunt chiar cele mai ieftine, merită efortul de a-i citi copilului, de a-i cumpăra cărți și chiar de a merge cu el la bibliotecă sau în librării.