Cu Tudor „la V.E.T.”


Părinții ai căror copii iubesc cărțile cu pisica Mog au înțeles deja titlul. Pentru cei care nu o știu pe Mog, explicația este simplă: Mog este o pisicuță care, deși face multe prostioare, iese mereu drept cea care salvează situațiile dificile. Tudor avea cam 1 an și jumătate când i-am citit prima dată o carte cu Mog și de atunci a devenit mare fan pisici și iubește toate cărțile cu Mog (avem toată colecția apărută în limba română). Într-una dintre cărți, Mog are o rană la o lăbuță și trebuie să meargă la veterinar, dar stăpâna ei nu pronunță cuvântul întreg, ci spune, pe litere, „Ve.E.Te” pentru ca pisica să nu se prindă și să nu se sperie.

Așadar, de câte ori am mers la medic cu Tudor el a zis că mergem „la vete”.

Acum o săptămână am mers din nou la vete după mai multe zile de febră și niște analize care indicau o infecție în corp. Surpriza a fost când ni s-a spus că trebuie să rămânem la spital pentru maxim două zile, pentru a ne asigura că urechea lui Tudor va fi curățată bine (căci infecția era la ureche). Așa că ne-am internat la spitalul de copii Victor Gomoiu. A fost prima experiență de acest fel pentru Tudor și sper să fie ultima.

Cele două zile au fost de fapt șapte și, după antibiotice, branulă, aspirat urechea, analize, aerosoli („aholi”, cum zice Tudor), măsurat temperatura de zeci de ori pe zi, împachetări, antitermice, antiinflamatoare și chiar o mică operație la ureche, am primit biletul de externare împreună cu o schemă de tratament pentru încă cinci zile.

Tudor a suportat bine toate aceste schimbări și ne-am înțeles foarte bine; cred că s-a bucurat să mă aibă doar pentru el timp de 7 zile. Le-a spus asistentelor că pe el îl cheamă „3 ani”, că are o pisică și un „totitel” (șoricel), că nu-l mai doare nimic, că nu vrea „apitatotul” (aspiratorul de ureche), că vrea să scape și că vrea să plângă puțin (când îl durea).

Mi-am dat seama că temperamentul lui liniștit și dorința lui de a citi/colora/a se juca cu mașinuțele în loc să se cațere peste tot sau să alerge poate fi o binecuvântare și asta nu doar în situații de spitalizare. Dacă e ceva ce am învățat în aceste zile a fost că nu trebuie să încerc să-l schimb pe Tudor (să-l fac să fie mai extrovertit, de exemplu), ci să-i inspir încredere, să-l ajut să înțeleagă importanța interacțiunii cu alți oameni, să nu-l oblig să facă ceva ce mi-aș dori eu, ci doar să fiu lângă el să-i explic avantaje/dezavantaje și să nu îi pun etichete care îl vor afecta toată viața.

Pe lângă faptul că Tudor a fost înțelegător și răbdător, condițiile din spital și felul în care am fost tratați au făcut șederea noastră mai ușoară. Spitalul Victor Gomoiu este construit de la zero și a fost inaugurat acum 1 an. Din ce am citit, se pare că este singurul spital de copii, de stat, construit în ultimii 30 de ani în țara noastră. Totul este nou și este gândit pentru copii. Fiecare salon (cu 3 sau 4 paturi) are sistem de ventilare și aerisire, baie proprie (cu duș), este frumos colorat și plin de lumină. În fiecare dimineață se făcea curățenie în băi și în saloane (șters noptiere, uși, podea), iar după amiaza se împrospăta din nou salonul. Cât am stat acolo, au curățat și frigiderele pacienților din sala de mese. Nu am simțit miros de clor/de spital, nu am simțit nevoia de a mă dezinfecta după ce ies din baie sau după ce am pus mâna pe obiectele lor de mobilier. Și oricum, dozatoarele cu dezinfectant de mâini erau amplasate la tot pasul.
Meniul era gândit pentru copii, destul de divers, dar fără sare (ou fiert, unt, miere, supă, pilaf, griș cu lapte, paste cu lapte, cartofi cu brânză, orez cu lapte, câte o gustare cu biscuiți sau fructe etc.). Dacă copilul avea până în trei ani, avea și însoțitorul dreptul la o porție de mâncare. Tudor a mâncat doar micul dejun de acolo, restul felurilor de mâncare nu prea i-au plăcut, așa că nu am insistat. Lui îi era dor de ovăzul cu lapte făcut de mine :).

Doamna dr. Diana Ionescu (medicul lui Tudor) s-a comportat exemplar; sâmbătă a venit de acasă să-l vadă și a tot vorbit  cu asistentele pe WhatsApp să vadă dacă Tudor mai are febră; toate asistentele și infirmierele au fost înțelegătoare, ne-au vorbit frumos, calm și nu m-am simțit niciodată prost când am mers să le cer sau să le întreb ceva. Au venit și trei medici pediatri să îl consulte pe Tudor (deci din altă secție) și am văzut că sunt acolo pentru că iubesc copiii și pentru că le vor binele.

Blocul operator arăta ca în filme, iar medicii și personalul de acolo mi-au explicat pas cu pas tot ce urma să se întâmple și am simțit că lucrăm împreună pentru binele copilului. M-au lăsat să stau cu Tudor până a adormit și m-au chemat imediat ce operația s-a încheiat pentru a fi acolo când se trezește. Și toate astea nu au fost valabile doar pentru noi, ci așa se comportau cu toți pacienții. Deci, se poate și în România.

Felicitări tuturor celor de la secția de ORL din cadrul spitalului Victor Gomoiu (deși cred că ce am văzut aici e valabil pentru toate secțiile din acest spital) și mulțumim încă o dată pentru că ați avut grijă de „3 ani” 🙂

This slideshow requires JavaScript.

Cu toate astea…tot mai bine e acasă. Tudor se simte deja mult mai bine și sperăm ca analizele pe care le vom repeta să ne confirme asta.

P.S. Nu doar eu am avut de învățat câte ceva din experiența asta…ci și Tudor. Parcă s-a întors acasă cu un vocabular mult mai dezvoltat și pare mai înțelept. Crește copilul nostru 🙂
P.P.S:.Nu, nu am dat nicio atenție nimănui. Doar un „mulțumesc” sub formă de flori și o cutie de bomboane pentru toată secția. Și pe astea le-am lăsat în cabientul de consultații cu 2 minute înainte să plec. Asta ar trebui să fie normalitatea peste tot, nu?

Advertisements

(Complicata) viața la 2 ani jumătate


E incredibil cât de mulți „nu” poate spune, într-un minut, un toddler de 2 ani și 6 luni. Înainte de a termina de rostit întrebarea el a aruncat deja „nu-ul” în aer. Și asta se întâmplă de zeci de ori pe zi. Uneori și noaptea în somn mai auzim: „nu, nu, nu”.

Citisem și auzisem despre toddleri și dilemele lor existențiale, dar na…până nu vezi, nu crezi.
Am motive să cred că al nostru copil iubește mai mult vremea călduroasă decât toamna mohorâtă sau iarna cu zăpada și frigul ei. Încă de anul trecut refuza să calce pe zăpadă sau să pună mâna pe ea. Eu cu atât mai mult nu iubesc frigul…dar sunt conștientă că nu ne putem închide în casă din noiembrie până în martie, așa că fac tot posibilul să ne luăm zilnic porția de aer rece. Și din momentul în care spun: „Tudor mergem afară” începe distracția. „Nu ăla blue (combinezonul albastru), nu ăia….ăia olu (nu cizmele de iarnă, adidași roșii prin care se poate uda la picioare); „nu pa pa”.
Până i-am găsit mănușile de iarna trecută, vreo două zile am ieșit fără ele. Nu mi se părea că e nevoie…deși îi cam înghețaseră degetele.
Unul dintre motivele pentru care aseară nu voia să iasă afără era că îi îngheța mâna („ece mâna”). Bun…i-am arătat mănușile și i-am zis că dacă i le pun va fi bine. Și eu îmi pun mănușile.
NUUUUUU!!.
Vrei să-ți înghețe mâna?
Nuuuuu…..nu ece mâna!
Atunci hai să punem mănușile.
Nuuuuuu!! (plânsete)
Bine, mergem fără mănuși. (bineînețeles că i-am pus mănușile în buzunarul meu).
De teamă să nu-i înghețe degetele își ținea pumnii strânși în mâinile noastre. Din când în când îl întrebam dacă nu vrea mănușile. Același răspuns. Apoi i-am zis că atunci când e el pregătit să-mi spună și eu i le dau. După 5 secunde:
Gata, mami.
Îți dau mănușile?
Da. Puțin, atâta. (să i le dau puțin și apoi să i le scot).
Scot mănușile din buzunar și mă aplec să i le dau.
Nuuuuuuu!!! (moment în care se întoarce cu spatele, bate din picioare și plânge).
……….
Mergem mai departe. Rezolv ce am de rezolvat și ne întoarcem acasă. După ce am așteptat autobuzul aproape 30 minute și după ce a venit full, am mers cam 3 stații pe jos (din fericire, Tudor e rezistent, mă încumet să merg cu el pe jos destul de mult). I-am verificat mâinile și am zis: „gata, orice ar fi punem mănușile”.
Nuuuuuuu!! (plâns, dat din picioare, tras mâna etc…în plină stradă). Am reușit! A mers vreo 2-3 minute plângând după care s-a liniștit. Am ajuns în stație, a venit un autobuz mai gol și am urcat. Între timp el se uita încontinuu la mănuși…apoi îmi arunca niște priviri cu coada ochiului și un zâmbet în colțul gurii.
E bine cu mănuși?
Nuuuuuu!!!
…..
Cum sunt mâinile?
Cade (calde).
(în gândul meu) aha…deci e bine cu mănuși.

Nu știu cât va mai dura perioada „nu” și nici nu vreau să mă gândesc la cum va fi la 3 ani, la 4 ani…îmi doresc doar o tonă de creativitate și ceva mai multă răbdare decât am acum.

 

Turiști în București – sau despre dorințele lui Tudor


This slideshow requires JavaScript.

Hai că începe să-mi placă din ce în ce mai mult de Tudor.

Să vă povestesc.

Duminică, în timp ce mergeam spre biserică și așteptam la semafor, trece prin fața noastră autobuzul roșu, pe care scrie mare: „Bucharest city tour”. Nu știu de ce, dar în secunda doi m-am uitat la Tudor și am văzut cum se luminează la față și urmărește autobuzul până dispare din raza lui vizuală. Era clar: vrea și el cu autobuzul. Îi explicăm că acum mergem la biserică și nu putem merge cu autobuzul, dar vom merge într-o altă zi.

La biserică, după ce se joacă o vreme cu mașinuțele, își amintește de autobuz și îmi spune că vrea să plecăm. Îi spun că nu se poate, iar el își împreunează mâinile și mișcă din buze semn că trebuie să ne rugăm și să plecăm cu autobuzul roșu. Pentru că este refuzat încă o dată se pune pe plâns, așa că Dragoș merge cu el afară.

Luni, pe la ora 5, am plecat spre Piața Presei Libere de unde am luat autobuzul roșu și i-am îndeplinit copilului dorința. Puteam foarte bine să facem uitat episodul (deși cred că la un moment dat Tudor și-ar fi amintit), dar ne dorim să respectăm promisiunile față de Tudor, să nu fie doar vorbe cu care să-l liniștim și apoi să uităm de ele.

Și acum câteva informații utile despre acest autobuz/traseu.

  • biletul costă 25 lei/persoană și este valabil 24 de ore. Poți coborî să vizitezi un muzeu/parc și apoi să aștepți un alt autobuz și să-ți continui călătoria. E ideal când ai prieteni/rude din alt oraș/țară care vor să viziteze Bucureștiul;
  • copii până la 7 ani nu plătesc, iar pentru cei între 7-14 ani biletul costă 10 lei;
  • călătoria durează în medie 50 minute (depinde și de trafic);
  • capătul de linie este la Piața Presei libere, iar stațiile unde oprește autobuzul sunt marcate cu un panou mic, roșu, pe care scrie „Bucharest city tour”;
  • pentru că ziua era destul de cald am preferat să mergem pe la ora 6, dar pe o parte din traseu am prins trafic. Cred că cel mai fain e să începi turul pe la 7-7.30 seara, sau în timpul zilei (primăvara sau toamna);
  • am primit hartă și căști doar după ce le-am cerut (mi s-ar fi părut normal să ni le dea de la început);
  • căștile nu erau disponibile în limba română așa că am luat în engleză, iar spre finalul traseului nu au mai funcționat deloc. (iar răspunsul primit a fost: „era de așteptat ca la ora asta să nu mai meargă”. Nu știu ce legătura avea ora cu faptul că nu mai funcționau căștile);
  • poți călători alături de oameni foarte gălăgioși, care vorbesc tare și cu mult entuziasm despre ce văd (cum ni s-a întâmplat nouă);
  • din păcate erau multe ambalaje aruncate prin autobuz;
  • de la etaj poți vedea clădiri și zone ale orașului dintr-o altă perspectivă.

În mare nouă ne-a plăcut experiența și probabil că o vom repeta dacă vom avea vreun prieten/membru al familiei extinse care vrea să vadă Bucureștiul.

Spuneam la început că îmi place din ce în ce mai mult de Tudor. Asta pentru că se pare că reușește (mai bine ca mine 🙂 ) să îl scoată pe Dragoș din zona de confort și că ne dă idei despre cum să petrecem timpul împreună.
Și uite așa, în această vară ne-am tot plimbat cu două trenuri (Sighișoara și Comana) și un autobuz. Toate roșii și toate pentru că Tudor le-a cerut și a vrut și el (Tudur lolo brum brum; Tudur tenu lolo – Tudor mașina roșie/Tudor trenul roșu).

P.S. Sperăm totuși să nu mai vadă nicio mașină roșie în următoarea perioadă. 😉

Călătorie prin centrul țării (partea a doua)


Continuare de aici.

În a patra zi ne-am blocat puțin: nu știam exact ce să vizităm. Inițial ne gândisem să mergem la Praid, dar am renunțat pentru că ni s-a părut prea lung drumul până acolo, așa că ne-am îndreptat spre Biertan unde se află o cetate și o biserică. În drum spre Biertan am văzut un indicator spre castelul Bethlen și după ce am citit câteva informații despre el, l-am vizitat. Și bine am făcut: este un castel construit  în jurul anilor 1300 și a aparține familiei Bethlen (a fost retrocedat în anul 2007). Este foarte puțin cunoscut (nici noi nu am fi știut de el dacă nu am fi văzut indicatorul), dar ni s-a părut foarte frumos. În interior nu se află nimic (doar câteva fotografii, un arbore genealogic și câteva informații) pentru că și aceasta a fost naționalizat, apoi a devenit sediul CAP-ului și toate bunurile au fost furate sau distruse. Vestea bună este că urmează să fie restaurat. Oricium, dacă sunteți în zonă, merită să-l vizitați, mai ales că drumul până acolo este o adevărată încântare.

Vineri, a cincea zi, am plecat spre Sibiu și pentru că în sfârșit făcuserăm rost de o hartă cu punctele turistice din zonă, ne-am putut opri și la alte cetăți/biserici din drumul nostru. Tudor deja nu mai avea răbdare să vadă biserici. Partea amuzantă era că, după ce reușeam să-l convingem să intre, ba îmi spunea de chitară, ba îmi cerea mașinuțele să se joace cu ele, așa cum face duminica la noi la biserică :). Prima oprire a fost la Mediaș și cred că biserica de aici mi-a plăcut cel mai mult. Am mai văzut cetatea din Axente Sever și pe cea din Slimnic (aici ne-am temut puțin pentru că era într-o stare de degradare avansată). După ce ne-am dus bagajele la pensiunea din Sibiu, ne-am urcat din nou în mașină și am plecat spre Cisnădioara. Drumul până acolo ne-a plăcut foarte mult, la fel și cetatea de acolo, iar la final am fost și prin Cisnădie.

Sâmbătă ne-am plimbat prin Muzeul Satului din Sibiu și bineînțeles prin centrul orașului. În perioada în care am fost noi acolo, în Piața Mare, a avut loc festivalul internațional al tradițiilor populare, iar în Piața Mică era un alt festival de muzică stradală (asta i-a plăcut și lui Tudor).

Duminică, după ce am fost la biserică (de data asta la o biserică penticostală, unde Tudor s-a putut juca cu mașinuțele și a ascultat chitara) ne-am întors spre casă pe Transfăgărășan. Am pornit super încântați și curioși și am fost răsplătiți din plin cu un peisaj de nedescris și cu o vreme superbă…dar și cu o aglomerație pe care nu am anticipat-o…deși nu era greu deloc: era duminică și era luna august. Pentru cei mai mulți destinația era Bâlea Lac și din cauza asta am parcurs vreo 4-5 km în 3 ore. Ne-am temut că Tudor se va plictisi, dar s-a descurcat foarte bine. L-am luat în brațe, am coborât și am mers cu el pe jos, pe lângă mașină și pe când waze-ul ne recomanda să ne întoarcem spre Sibiu (asta după ce stătusem vreo 2 ore blocați) am ajuns la Bâlea Lac și am scăpat de aglomerație. Am ajuns acasă pe la 11.30 noaptea, obosiți și oarecum plictisiți de atâta stat în mașină, dar mulțumiți și cu multe amintiri frumoase din aventura noastră de o săptămână.

This slideshow requires JavaScript.