(Complicata) viața la 2 ani jumătate


E incredibil cât de mulți „nu” poate spune, într-un minut, un toddler de 2 ani și 6 luni. Înainte de a termina de rostit întrebarea el a aruncat deja „nu-ul” în aer. Și asta se întâmplă de zeci de ori pe zi. Uneori și noaptea în somn mai auzim: „nu, nu, nu”.

Citisem și auzisem despre toddleri și dilemele lor existențiale, dar na…până nu vezi, nu crezi.
Am motive să cred că al nostru copil iubește mai mult vremea călduroasă decât toamna mohorâtă sau iarna cu zăpada și frigul ei. Încă de anul trecut refuza să calce pe zăpadă sau să pună mâna pe ea. Eu cu atât mai mult nu iubesc frigul…dar sunt conștientă că nu ne putem închide în casă din noiembrie până în martie, așa că fac tot posibilul să ne luăm zilnic porția de aer rece. Și din momentul în care spun: „Tudor mergem afară” începe distracția. „Nu ăla blue (combinezonul albastru), nu ăia….ăia olu (nu cizmele de iarnă, adidași roșii prin care se poate uda la picioare); „nu pa pa”.
Până i-am găsit mănușile de iarna trecută, vreo două zile am ieșit fără ele. Nu mi se părea că e nevoie…deși îi cam înghețaseră degetele.
Unul dintre motivele pentru care aseară nu voia să iasă afără era că îi îngheța mâna („ece mâna”). Bun…i-am arătat mănușile și i-am zis că dacă i le pun va fi bine. Și eu îmi pun mănușile.
NUUUUUU!!.
Vrei să-ți înghețe mâna?
Nuuuuu…..nu ece mâna!
Atunci hai să punem mănușile.
Nuuuuuu!! (plânsete)
Bine, mergem fără mănuși. (bineînețeles că i-am pus mănușile în buzunarul meu).
De teamă să nu-i înghețe degetele își ținea pumnii strânși în mâinile noastre. Din când în când îl întrebam dacă nu vrea mănușile. Același răspuns. Apoi i-am zis că atunci când e el pregătit să-mi spună și eu i le dau. După 5 secunde:
Gata, mami.
Îți dau mănușile?
Da. Puțin, atâta. (să i le dau puțin și apoi să i le scot).
Scot mănușile din buzunar și mă aplec să i le dau.
Nuuuuuuu!!! (moment în care se întoarce cu spatele, bate din picioare și plânge).
……….
Mergem mai departe. Rezolv ce am de rezolvat și ne întoarcem acasă. După ce am așteptat autobuzul aproape 30 minute și după ce a venit full, am mers cam 3 stații pe jos (din fericire, Tudor e rezistent, mă încumet să merg cu el pe jos destul de mult). I-am verificat mâinile și am zis: „gata, orice ar fi punem mănușile”.
Nuuuuuuu!! (plâns, dat din picioare, tras mâna etc…în plină stradă). Am reușit! A mers vreo 2-3 minute plângând după care s-a liniștit. Am ajuns în stație, a venit un autobuz mai gol și am urcat. Între timp el se uita încontinuu la mănuși…apoi îmi arunca niște priviri cu coada ochiului și un zâmbet în colțul gurii.
E bine cu mănuși?
Nuuuuuu!!!
…..
Cum sunt mâinile?
Cade (calde).
(în gândul meu) aha…deci e bine cu mănuși.

Nu știu cât va mai dura perioada „nu” și nici nu vreau să mă gândesc la cum va fi la 3 ani, la 4 ani…îmi doresc doar o tonă de creativitate și ceva mai multă răbdare decât am acum.

 

Advertisements

Ce (și cât) vorbește Tudor la doi ani și cinci luni


După părerea noastră, a părinților, Tudor a început greu să vorbească. La vârsta când alți copii imitau diferite sunete, el nu părea interesat de astfel de activități. Când am văzut că se apropie de 2 ani și vocabularul lui este alcătuit doar din câteva cuvinte am început să mă îngrijorez puțin și am rugat-o pe pediatra lui să-mi recomande un logoped. Răspunsul a fost prompt: „la logoped nu are ce să-i facă acum, e prea mic, dar dacă până la toamnă nu începe să vorbească vii iar la mine”.  A trecut mai bine de jumătate de toamnă și Tudor al nostru a început să scoată din buzunar toate cuvintele pe care le-a tot îmagazinat în acest timp. Acum am început să ne obișnuim și nu ne mai mirăm de fiecare cuvânt pe care îl spune…ba chiar începem să-l rugăm să vorbească mai puțin și mai încet. Încă nu folosește verbe dar va veni și vremea lor.

Mi-a rămas întipărit în minte un moment în care eram cu el pe covor și „rezolvam” exerciții dintr-un caiet de activități pentru vârsta lui. Trebuia să numească cercul și pătratul și să lipească abțibildurile corespunzătoare. Pe când avea un an l-am învățat să potrivească formele (cerc, pătrat, triunghi etc) și după ce făcea singur astfel de jocuri nu am mai insistat asupra lor. Când l-am rugat să numească cercul și pătratul nu speram că o va face…dar el a zis foarte relaxat: „cec” și „patat” și a lipit abțibildurile. Mi s-a părut foarte fain că a ținut minte ce a învățat acum un an și mi-am dat mai bine seama cât de multe lucruri înmagazinează un copil în mintea lui, chiar dacă aparent pare că totul trece pe lângă el.

Și acum câteva dintre conversațiile noastre amuzante:

Dragoș: Tudor, tu ești păcătos?
Tudor: Nu Todor păcătos.
Dragoș: Dar mami e păcătoasă?
Tudor: Nu
Dragoș: Dar tati e păcătos?
Tudor: Da.
Dragoș: Ce păcate are tati?
Tudor: Ohoooo

O lecție pe care a învățat-o foarte bine a fost despre genul masculin și feminin (când vedem că nu vrea sau îi este greu să zică anumite cuvinte în română i le spunem și în engleză și el alege 🙂 ).
Era seară și ca de obicei Tudor trăgea de timp să nu doarmă așa că vorbea singur:
Tudor: Mami, gal (girl), Todor boy, tati boy…doi boy. :)) (i-am explicat că la plural se spune boys, dar nu prea e de acord :).

Cum i-a Tudor startul:
„unu, doi, tei, opt, papu, stat” (unu, doi, trei, opt, patru, start)

Noțiuni opuse:
mame-mimă (mare-mic)
tust-dost (sus-jos)

În perioada asta ne confruntăm cu multe refuzuri și împotrivire din partea lui Tudor, așa că după ce trece furtuna, încercăm să discutăm despre ce s-a întâmplat.
Eu: Tudor când se face inima ta mai bună?
Tudor: (îmi arată limba și încearcă să explice): mame, neaga opt, a olu bună (când limba mare și neagră de la ceas ajunge la opt, inima (care e roșie) se face bună).

E foarte amuzant faptul că nu pricepe că un cuvânt are mai multe sensuri. De exemplu: într-o zi am făcut împreună un chec cu banană și pentru că a cerut, l-am lăsat și pe el să amestece compoziția. Când am vrut să pun aluatul în tavă am constatat că, la fundul bolului, făina nu se încorporase bine.
Eu: Tudor, uite aici la fund nu s-a amestecat bine.
Tudor: (se uită la fundul lui și zice): da, mami, da. 😉

 

La joacă


Săptămâna trecută am fost cu Tudor, cu Irina de la Cartea e o viață și cu băiețelul ei Mihai la Ludotech. Irina mai fusese înaintea noastră și pentru că mi-au plăcut pozele pe care le-am văzut la ea, am zis să merg și eu cu Tudor.

Am fost întâmpinați de o doamnă foarte drăguță și caldă care ne-a prezentat spațiul de joacă și tipul de jucării, iar reacția lui Tudor când am intrat în camera destinată copiilor între 1 și 5 ani a fost grăitoare, păcat că nu o pot descrie în cuvinte. Spațiul era aranjat foarte drăguț, jucăriile puse la locul lor, și pentru că în prima jumătate de oră am fost doar noi patru, am avut posibilitatea sa explorăm în voie.

Pe scurt, Ludotech este un spațiu de joacă unde poți găsi o cameră pentru copii între 1-5 ani, o cameră pentru copii de la 6 ani +, o cameră unde se țin diferite ateliere, un spațiu pentru adulți – în cazul în care copiii pot sta și fără părinți, și un magazin de unde poți cumpăra cărți/jucării și diverse cadouri. Jucăriile sunt foarte interesante, educative (de tip montessori, waldorf) și distractive. În cele aproape două ore petrecute acolo nu am reușit să le testăm pe toate, de aceea trebuie să mai mergem.
Ne-a plăcut foarte mult (și mie și Irinei 🙂 ) labirintul quadrilla în care băieții au pus bile pe care, mai apoi, le urmăreau până jos. E un joc care poate ține ocupați mai multe minute în șir și adulții și copii (adulții pentru a construi labirintul, iar copiii mici pentru a plimba bilele). Partea faină la acest joc este că poți construi labirintul  în mai multe moduri, deci nu te poți plictisi prea repede. La o căutare pe google am aflat că pe amazon jocul costă puțin peste 100$, iar pe site-urile românești l-am văzut la aproximativ 350 lei (redus). Partea neplăcută este că labirintul se poate dărâma foarte ușor la o mișcare greșită a copilului, dar asta poate fi o plăcere pentru părintele pasionat de construit. Tudor a trântit labirintul construit de Irina și s-a pus pe un plâns de zile mari (asta e reacția lui când îi scapă ceva din mână sau când strică ceva, deși noi nu l-am certat pentru astfel de accidente), iar când l-am întrebat dacă i-a plăcut la locul de joacă mi-a zis: „Poc Tudur” (Tudor a trântit jocul) deci se pare că l-a afectat tare acest lucru.

Mă bucur mult că am aflat de acest loc, cu siguranță vom mai merge (pentru joacă liberă și poate și pentru ateliere). Costul pentru un copil este de 20 lei/oră; adult 10 lei/oră, dar dimineața au reducere de 50 % așa că eu și Tudor am plătit doar 20 lei pentru aproape două ore.

Pentru mai multe detalii despre costuri, program și adresă (spațiul se află aproape de Hotelul Horoscop – Unirii) puteți da like paginii de facebook Ludotech.

p.s. Nu este un articol plătit, doar că mi-a plăcut așa de mult locul și m-am gândit că informația poate ajuta vreo mămică. 😉

This slideshow requires JavaScript.

Ce face o mamă când, în sfârșit, are puțin timp doar pentru ea?


  1. Lucrează. Rezolvă lucruri pe care nu le poate rezolva când e copilul lângă ea.
  2. Merge la doctor (dacă e nevoie, bineînțeles).
  3. Se gândește la copilul lăsat să doarmă pentru prima dată la bunici, fără mama și fără tata.
  4. Îi vin idei precum: „hai să fac curățenie”, dar se dezmeticește și alungă repede acest gând. Curățenia se poate face și cu copilul în casă, mai ales dacă îi place aspiratorul și să o „ajute” pe mamă la șters praful.
  5. Merge la shopping singură. Își ia cât timp are nevoie pentru a se uita prin magazine.
  6. Se gândește la copilul lăsat pentru prima dată la bunici, fără mama și tata.
  7. Se uită la un film.
  8. Citește.
  9. Scrie.
  10. Se gândește la copilul lăsat pentru prima dată la bunici, fără mama și tata.
  11. Îi rearanjează jucăriile copilului.
  12. Se gândește la copilul lăsat pentru prima dată la bunici, fără mama și tata.
  13. Adoarme mai greu decât copilul și se trezește de vreo 5 ori peste noapte.
  14. Se duce acasă, la copilul la care s-a gândit mereu în tot acest timp.
  15. O ia de la capăt cu rutina zilnică și nu după mult timp începe să-i pară rău că nu a făcut mai multe lucruri doar pentru ea, atunci când a putut.

Da, mamele cu copii mici sunt greu de înțeles. Când nu au timp pentru ele abia așteaptă o portiță de evadare; când au acel timp abia așteaptă să se întoarcă la ei.

Am experimentat asta de curând. Pentru prima dată, după 2 ani și o lună, l-am lăsat pe Tudor, fără noi, la bunici. El s-a descurcat foarte bine, eu nu prea.

Dar pentru fiecare lucru există un început. 🙂

Sursă foto: Pinterest