ANTONIA STUPAR: „DACĂ VREI SĂ MERGI PE APE TREBUIE SĂ COBORI DIN BARCĂ” (A DOUA PARTE)


Prima parte

  • Cum privești acum, după 2 ani de căsătorie, relația dintre tine și soțul tău? Ți s-au împlinit așteptările/rugăciunile? Este relația de căsătorie la fel de frumoasă precum ți-o imaginai?

După doi ani, pot spune că legământul de căsătorie e o alegere, și vei rămâne o viaţă întreagă lângă partenerul tău. Aşa cum au scris şi alţii, da, perioada de început e cea mai frumoasă, dar dacă nu faci un obicei zilnic din a face din casa ta un colţ de rai, îţi va părea la un moment dat că momentele frumoase au fost doar la început. Însă depinde de fiecare dintre noi să ţinem aprinsă dragostea.
La doi ani pot să spun că am avut parte de cele mai frumoase experienţe cu Domnul în cadrul căsniciei. Am văzut minuni şi rugăciuni ascultate şi modul lui Dumnezeu de a răspunde. Totul e mult mai frumos în doi. Ca orice fată care a citit cărţi de dragoste creştine, trebuie să afirm totuşi că nu totul e roz. Suntem oameni şi trăim pe pământ, nu are cum totul să fie perfect, dar dacă stăm aproape de Domnul lucrurile grele de acceptat la celălalt sau momentele de conflict se rezolvă mai uşor. Căsătoria implică responsabilitate. E un lucru ce încă îl învăţ. Sunt responsabilă într-o oarecare măsură de fericirea soţului meu şi pentru asta trebuie să muncesc. Trebuie să fac tot ce îmi stă în putinţă ca el să fie fericit. Şi aici intervin numeroasele idei creative pe care o femeie le poate avea, am fost înzestrate cu creativitate, iar căsnicia e un teren unde o putem pune în aplicare.

  • Cum a fost perioada de început ca tineri căsătoriți, într-o altă țară, cu o limbă pe care nu o știai, fără prieteni, biserică? Ce te-a învățat Domnul în această perioadă? Ce ai învățat tu despre Dumnezeu?

Când am ajuns în Germania, pentru mine a fost ciudat. Mă simţeam într-o altă lume, cu locuri complet străine, oamenii mi se păreau ciudaţi pentru că nu înţelegeam ce vorbesc. În primele 8 luni, Dani a lucrat cu o firmă românească de construcţii şi îl vedeam dimineaţa şi seara, iar eu eram mai mult singură. Însă aveam un sentiment de siguranţă pentru că eram în locul pe care Dumnezeu îl plănuise pentru noi şi aveam primul nostru cămin împreună ca familie.
Nu pot să spun că a fost greu de la bun început, pentru că persoana care ne-a făcut legătura cu proprietara casei unde am stat era dintr-o biserică de nemţi şi treptat ne-a integrat în acea biserică. Aşa că am început să cunoaştem oameni din biserică, o parte vorbeau şi engleză şi era bine pentru mine care nu ştiam o boabă de germană. Fiind toată ziua singură a trebuit să mă descurc cumva şi să îmi caut activităţi să nu mă plictisesc. De două ori pe săptămână mergeam la jogging cu o femeie nemțoaică, apoi încă o zi pe săptămână venea la mine la cafea o altă femeie; am început să merg la grupa de copii la biserică şi aşa timpul trecea altfel. A fost o perioadă şi o experienţă deosebită. Ţin să menţionez că toate aceste femei au undeva puţin peste 50 de ani, dar m-a impresionat şi încurajat inima lor tânără.
După o perioadă, pentru că nu vorbeam germană şi nici nu puteam să mă identific cu specificul nemţesc, am început să simt nevoia că trebuie să fac ceva, că ar trebui să mă implic. Aşa că am început să cautăm biserici româneşti, însă  atunci nu era niciuna în Karlsruhe. Abia peste cateva luni urma să dăm şi de o comunitate creştină de români.

Dumnezeu m-a învăţat că viaţa cu El e o aventură. Trebuie mereu să fii deschis la oportunităţi, relaţii şi mentalităţi noi. Nu toată lumea gândeşte ca mine şi modul de închinare al oamenilor este diferit, însă asta nu înseamnă că Dumnezeu nu e prezent şi acolo. Şi da, să mă bucur mai mult de tot ce am, să fiu recunoscătoare. Femeile astea, unele şi mai în vârstă aveau o aşa bucurie cum rar găseşti, şi aparent nu ar fi avut motive pentru că erau bolnave sau văduve şi totuşi radiau de bucurie, de poftă de viaţă.

  • Ce/cine v-a ajutat cel mai mult în momentele mai dificile de acomodare în Germania?

Comunitatea de nemţi ne-a ajutat foarte mult să ne acomodăm, ne-au primit cu multă căldură şi ne-au ajutat cu informaţii, cu telefoane, la bancă, la birouri. Au fost şi sunt o binecuvântare pentru noi. Apoi am cunoscut o comunitate de români prin care am aflat multe lucruri noi despre cum să ne descurcăm în Germania şi unde am dat de oameni deosebiţi care ne-au sprijinit şi care s-au rugat pentru noi.

  • Cum arată viața voastră acum, după 2 ani în Germania?

Acum aproximativ un an am luat legătura pe internet cu pastorul nostru actual, Beniamin Poduţ, un om deosebit care a avut pe inimă să deschidă şi la Karlsruhe o biserică de români. Pentru noi a fost răspuns la rugăciune pentru că tânjeam să ascult un mesaj în română şi să am părtăşie cu români. La început am stat cu Dani la întâmpinare şi mai făceam fotografii ocazional, dar ne simţeam foarte bine să spunem un bun venit celor care intrau în biserică. După o perioadă ni s-a propus să începem un grup de închinare şi până în prezent Dumnezeu ne-a tot trimis oameni, de la instrumentişti, vocalişti şi până la sunetişti. Am văzut minuni, oameni întorşi la Domnul şi încurajaţi prin slujirea noastră.
Între timp am reuşit şi eu şi Dani să facem un curs de limba germană care ne-a ajutat în procesul de adaptare în Germania şi în rezolvarea diverselor probleme. Dani lucrează în prezent la o firmă de planificare în construcţii, iar eu nu am mai apucat să mă angajez pentru că acum sunt ocupată cu aşteptarea celui de-al treilea membru al familiei noastre.

Relaţia noastră cu Domnul e plină de provocări și ne bucurăm de tot ceea ce El ne-a dat până acum:  jobul lui Dani şi noul apartament în care ne-am mutat. Învăţăm periodic tot mai mult despre Dumnezeu şi despre faptul că El rămâne credincios, ne iubeşte şi e interesat de creşterea noastră spirituală mai mult decât suntem noi. Nu a fost mereu simplu să credem când nu vedeam nicio portiţă de ieşire, însă mereu El a găsit oameni care să ne încurajeze şi ne-a trecut prin situaţii în care să ne întărim credinţa.

  • Ce ai spune unei familii care se află în situația în care ați fost voi: proaspăt căsătoriți și într-o țară nouă?

Să nu se îngrijoreze (cu toate că e greu şi aproape imposibil să stai liniştit în momente de criză) cu privire la începuturi. Orice început aici în Germania e greu (din pricina limbii necunoscute şi lipsei de relaţii cu oamenii) şi uneori e nevoie de multă răbdare până să se aşeze lucrurile. Însă, treptat prin rugăciune şi credinţă lucrurile se limpezesc. Mă refer aici fie la găsirea unui loc de muncă, fie la găsirea unei locuinţe.  Aproape nimic nu se rezolvă la clipeala ochiului, decât dacă Dumnezeu intervine, însă pentru majoritatea cazurilor trebuie să aştepţi. Ştiu că noi, mai ales în Bucureşti, trăim în secolul vitezei, însă aici nemţii nu se grăbesc şi dacă nu eşti obişnuit cu asta, așteptarea îţi va părea o veşnicie.

Şi încă un lucru, perseveraţi. Chiar dacă nu vă iese din prima, insistaţi. Dacă nu primiţi răspuns de la un birou sau aparent nimeni nu vă bagă în seamă, nu vă lăsaţi. E un lucru interesant, însă funcţionează. Mi s-a întâmplat de multe ori şi dacă nu reveneam eu cu un telefon sau nu trimiteam scrisori (aici se practica poşta destul de mult) nu se întâmpla nimic.

  •  Recomandă o carte care te-a ajutat în înțelegerea rolului de femeie/soție

Cartea pe care am citit-o de multe ori în perioada asta se numeşte Partenera creativă de Lynda Dillow. E o carte într-adevăr plină de idei şi punctează foarte bine ce se aşteaptă de la noi ca femei, soţii şi mame atât din perspectiva Bibliei cât şi din perspectiva soţilor noştri. E structurată sub formă de studiu şi chiar merită citită oridecâteori întâmpinăm dificultăţi şi nu ştim ce să facem. Pentru mine e o carte eficientă pentru că am găsit acolo mereu răspunsuri şi o mai recitesc atunci când nu mai am idei.

Pentru alte experiențe și povești din viața Antoniei și a familiei ei, puteți afla direct de la sursă, aici.

Sursă foto: facebook Antonia Stupar

 

Advertisements

Antonia Stupar: „dacă vrei să mergi pe ape trebuie să cobori din barcă” (prima parte)


Astăzi  vă voi face cunoștință cu Antonia Stupar, o fată credincioasă, iubitoare de Dumnezeu și cu simț practic. Este căsătorită de doi ani, a absolvit facultatea de jurnalism și povestește frumos, pe blogul ei, despre ce o învață Dumnezeu, despre viața de familie și despre Germania, țara unde locuiește acum. Eu am rugat-o să ne împărtășească despre deciziile pe care le-a luat de a-lungul timpului, despre cum și-a cunoscut soțul și despre adaptarea într-o țară străină. Am admirat curajul ei de a se muta dintr-un loc într-altul și în tot ceea ce a scris am văzut cum Dumnezeu i-a purtat de grijă, i-a răspuns la rugăciuni și a binecuvântat credincioșia ei.


  • Ce anume te-a determinat să te muți din București și cu ce planuri ai plecat? Cum au fost pentru tine anii în care ai locuit în Oradea? 

Ţin minte că eram în perioada imediat următoare după absolvirea facultăţii şi gândurile mele se îndreptau spre ceea ce voi face în continuare. Ideea de a face un master doar pentru diplomă nu mă încânta, aşa că stăteam în cumpănă. Până într-o zi când am dat de un anunţ pe internet al Colegiului Biblic Est European din Oradea, cum că organizează o şcoală de vară timp de o săptămână pe diverse domenii ale jurnalismului: radio, grafică, fotografie etc. Atunci „m-am luminat”.
A fost o săptămână eficientă, cu multe cursuri şi practică, am rămas plăcut surprinsă şi m-a ajutat într-o oarecare măsură să mă redescopăr, să văd ceea ce îmi place cu adevărat să fac. La sfârşitul stagiului, am aflat că pot să mă înscriu la cursurile şcolii chiar şi pentru un an. Trebuia doar să dau un interviu. A fost o decizie scurtă, însă de mare impact pentru ce a urmat. Specializările pe care şcoala le oferea erau teologie şi media. Ideea de a îmbina învăţătura despre Dumnezeu cu domeniul pe care l-am studiat, jurnalismul, mi s-a părut genială. M-am rugat pentru asta, şi Dumnezeu mi-a spus „mergi înainte”. Din nou era vorba de credinţă. Să mă mut de acasă, unde le aveam pe toate: biserică, prieteni, familie, un loc cunoscut şi să merg într-un oraş micuţ fără prieteni, fără biserică, pe cont propriu, fără job, doar 2-3 bagaje, nu a fost lucru uşor. Însă ce pot să spun e că Dumnezeu îţi dă puterea şi înfăptuirea să realizezi un lucru, dacă acela e după voia Lui.

Bineînţeles că după ce am luat decizia, au venit şi îngrijorările cu privire la tot ce va fi acolo. O binecuvântare majoră şi un ajutor a venit din partea bunicii mele care se mutase de curând în Oradea şi care pe tot parcursul anului mi-a purtat de grijă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea.
La scurt timp am găsit chirie cu încă trei fete, care urmau să îmi devină colege şi procesul de mutare a început. Nu mi-a fost uşor să mă despart de tot ce m-a legat de Bucureşti, însă am ştiut că Dumnezeu mă cheamă să ies din comoditatea mea şi din ceea ce eu ştiam că e sigur şi să păşesc prin credinţă. Îmi place mult ilustraţia cu barca şi păşitul pe ape, „dacă vrei să mergi pe ape trebuie să cobori din barcă”. Uitându-mă acum în urmă, pot să spun că mă caracterizează. Mutatul în alt oraş a fost doar prima coborâre din barcă, iar în anii ce au trecut a trebuit să fac asta de mai multe ori, ca să experimentez puterea lui Dumnezeu în viaţa mea.
Perioada din Oradea a fost una de şlefuire. A fost o etapă care m-a făcut să cresc spiritual, trecând prin procesul de călire din toate punctele de vedere. Am învăţat cum e să locuieşti cu oameni diferiţi faţă de tine, fiecare cu obiceiurile lui, să dai socoteală pentru ceea ce faci, să te încurajezi singur atunci când nu mai poţi şi multe altele. Nu a fost uşor, însă a fost frumos.

Pe plan profesional am învăţat multe, de la scriere creativă, tv, radio şi până la fotografie, grafică şi video. Aici am descoperit o nouă pasiune, radioul. Am început timid cu câteva jingle-uri, apoi am trecut la ştiri. Ţin minte şi acum că odată început jurnalul de ştiri, trebuia să intru live zilnic să transmit, nu era excepţie. Atât de mult ne-am implicat în munca de la radio (întreaga echipă), încât în vacanţa de iarnă cred, eram în Bucureşti şi vorbisem cu un coleg care se ocupa de transmiterea ştirilor să mă ajute să le fac chiar şi la distanţă. Nu aveam studio acasă, nici măcar o cameră antifonică, aşa că a trebuit să improvizez tot. Am făcut rost de un reportofon, am descărcat un program de pe internet pe post de prompter, am improvizat doi pereţi din pături pe care le-am atârnat de o parte şi de alta a patului suprapus şi aşa am înregistrat ştirile în vacanţa aceea.

O altă amintire dragă mie, e modul în care Dumnezeu mi-a pregătit pentru acel scurt timp o bună prietenă (Estera Ghiaţă) şi colegă, o persoană cu care am putut plânge, râde şi împărtăşi toate noutăţile, ca o soră. Chiar şi acum deşi distanţa ne desparte, păstrăm legătura şi pot spune că prieteniile adevărate rămân, se consolidează în timp şi trec dincolo de bariere.

  • Cum l-ai cunoscut pe soțul tău și ce te-a atras cel mai mult la el?

Pe Dani l-am întâlnit acum 5 ani, într-o perioadă în care nici prin cap nu îmi trecea că voi intra într-o relaţie de prietenie cu un băiat.  Eram foarte implicată la biserică cu tinerii şi pe primul loc era Domnul şi slujirea, nicidecum un băiat, cu toate că mă rugam de mai mulţi ani pentru el. Mă rugam ceva de genul, „Doamne, atunci când o să mi-l scoţi în cale ajută-mă să îmi dau seama că e de la Tine şi el e alesul, ca nu cumva să îl ratez.” Poate zâmbeşti, dar Domnul a răspuns rugăciunii mele ciudate.

Ne-am întâlnit în Bucureşti. El venise pentru 2 săptămâni cu nişte colegi la un stagiu de practică în cadrul facultăţii de construcţii. Avea un prieten care terminase Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti şi l-a întrebat ce biserici ar fi în oraş. I-a înşirat vreo 3: Biserica Internaţională, Biserica Filadelfia şi Biserica noastra, Vestea Bună. Aşa că le-a luat pe rând şi în cele din urmă, într-o duminică seară a ajuns la noi la biserică. Era vară. Foarte cald. M-a văzut (cântam în grupul de închinare) și ceva a făcut click în mintea lui. Atunci i-a spus colegului cu care era, „ăsta e genul de fată cu care m-aş căsători”.
Şi aşa s-a şi întâmplat. După program nu ne-am intersectat, eu nici măcar nu l-am observat, însă cumva a reuşit să îmi găsească profilul pe facebook cu toate că nu îmi ştia nici numele şi mi-a lăsat un mesaj. Mi-a povestit că fusese la biserică atunci şi ar vrea să ne întâlnim în parc la suc să mă cunoască mai mult. Iniţial l-am refuzat categoric. Mă gândeam cum să ies eu cu un necunoscut, chiar dacă era credincios, nu am vrut. A insistat şi i-am zis că dacă vrea să mă vadă să vină la biserică joi. Una peste alta, întâmplarea a făcut că nu am mai ajuns atunci la biserică şi vineri era ultima variantă pentru că urma să plece înapoi la Timişoara. A insistat până în ultima zi. Am acceptat în cele din urmă mai mult de ruşine şi gândind în sinea mea „uite ce fel de gazdă sunt şi eu cu un om care era pentru prima oară în capitală.” Ţin minte că seara aia am adormit tare greu. Mă tot gândeam ce a fost în capul meu de am zis da, urma să mă văd cu un necunoscut.

A doua zi ne-am întâlnit în Cişmigiu undeva la ora 15 după-amiaza, la vreo 40 şi ceva de grade, întâlnire la care am întârziat o oră! Ca un adevărat gentleman, m-a aşteptat cu apă rece. Asta a fost un lucru de apreciat. Apoi ne-am plimbat prin parc, am povestit vreo 4 ore fără să simt cum trece timpul. Ce a fost interesant e că nu m-am simţit stingheră, ba dimpotrivă eram foarte detaşată, ca şi cum vorbesc cu cineva cunoscut. El însă mă studia întruna. Da, era înalt, potrivit pentru mine; da, era blond cu ochi verzi-albaştri (genul de băiat cu care ziceam eu că mă voi căsători), era deştept, aveam interese comune, însă atunci chiar nu mă atrăgea în vederea unei relaţii. Pe mine mă bloca distanţa. Cum poţi să ai o relaţie la 600 km? Din ce auzisem era greu şi nu astfel de relații nu erau de durată, iar eu eram obişnuită să cunosc o persoană de o viaţă ca să am încredere în ea. În mintea mea era imposibil şi nici nu m-am mai gândit la asta. A plecat şi după aceea am mai păstrat legătura o perioadă dar apoi am întrerupt-o pentru că eu nu vedeam sensul. Peste câteva luni în acel an am fost la o nuntă aproape de Timişoara cu un grup de tineri din biserică și lucrurile s-au potrivit în așa fel încât eu cu un grup de fete am fost găzduite la familia lui Dani.

Într-o seară am ajuns să vorbim despre subiectul la care voia el să ajungă. Despre o posibilă relaţie, fapt care m-a surprins. După câteva minute de pauză, mi-a venit o ideea de a-l provoca la o lună de rugăciune pentru a vedea ce este de făcut. La început i s-a părut mult, însă a acceptat.
Ce a urmat e de la sine înţeles, Dumnezeu avea în plan relaţia noastră. A fost cea mai profundă lună de zile în care Domnul mi-a vorbit în multe feluri să am credinţă. Am încercat să îl cunosc în toate modurile posibile, să analizez tot şi în afară de distanţă, totul era ok, doar credinţă să am. La el a fost simplu, pentru că nu se răzgândise cu privire la mine şi încă avea aceeaşi părere.
Apoi i-am zis da.

  • Ce ar trebui să caute o fată creștină de la băiatul care dorește să se căsătorească cu ea?

Cred că e foarte important ca băiatul cu care vrei să te căsătoreşti să aibă o relaţie personală cu Domnul. Dacă tu ai şi el nu are, ţie îţi va fi greu pentru că vor fi momente pe care vei vrea să i le împărtăşeşti iar el nu va înţelege sau tu vei avea nevoie ca soţul tău să se roage pentru tine, să fie un sprijin pentru tine, iar asta fără o relaţie cu Domnul e aproape imposibil.
Apoi e important să fie sincer, transparent, lucrul ăsta cred că fiecare fată ar trebui să îl recunoască la un băiat. Să poţi avea încredere în el, că ce zice şi face. Iar asta o poţi vedea din fapte.
Eu am cerut călăuzire şi Dumnezeu mi-a dat ce am cerut. Ca o încurajare pentru fetele care au liste pentru alesul lor şi eu am avut o astfel de listă. Am făcut-o cu mult timp în urmă. Iar când am comparat să văd câte s-au împlinit în dreptul soţului meu pot să spun că toate până la cel mai mic detaliu. Dumnezeu e atent la detalii. Pentru mine faptul că Dani e blond cu ochi albaştri e cireaşa de pe tort şi pentru asta mulţumesc Domnului.

  • Cum a fost pentru tine relația la distanță și ce i-ai spune unei fete care este în situația în care ai fost tu?

Cum spuneam şi mai sus, relaţia la distanţă pentru mine a fost de neconceput, imposibil de trăit la început. Apoi am considerat-o o binecuvântare pentru împrejurările în care ne aflam amândoi. Dani încă era student şi eu la fel – trebuia încă să ne concentrăm pe şcoală, ceea ce era mai dificil dacă eram în acelaşi oraş, iar Dumnezeu ne pregătea pe amândoi pentru ceea ce urma să vină. Spun binecuvântare pentru că am fost feriţi de unele ispite. Dumnezeu a vrut să ne protejeze în felul ăsta. Totodată El voia să-L cunoaștem mai mult, şi să învățăm să preţuim fiecare minut vorbit la telefon iar apoi petrecut faţă în faţă.

Unei fete care are o relaţie de felul acesta îi doresc răbdare şi credinţă. Îi spun să profite la maxim de timpul pe care îl are cu Domnul acum şi să crească spiritual. Să nu se îngrijoreze cu privire la lucrurile pe care ea le vede imposibile sau de nerezolvat şi să aducă fiecare lucru în rugăciune înaintea Domnului. E important de asemenea să poţi să vorbeşti cu acel băiat orice chiar şi la telefon sau pe skype, să poţi să îi spui totul.

(va urma)

Photo by Aaron Burden on Unsplash.