Cum ne comportăm în situații dificile?

Tudor are tendința de a se plânge foarte ușor. Înainte să încerce ceva spune „nu pot” și ne cere foarte des ajutorul. Pe lângă faptul că această atitudine este obositoare pentru cei din jur, nu este benefică nici pentru copil, care trebuie să învețe să-și depășească limitele, să simtă frustrare sau să simtă bucuria că poate face anumite lucruri de unul singur. În toată încercarea noastră de a-l motiva pe Tudor să găsească singur soluții salvatoare, mi-a picat în mână un exercițiu drăguț chiar într-un caiet de activități din care mai lucrăm din când în când („Inteligența emoțională”, editura Gama).

Pe o pagină erau patru imagini cu patru animale, iar cerința suna cam așa: „ce fel de animale sunt reprezentate și cum se comportă ele atunci când simt pericolul?” (în imagini avea o maimuță mandril, o bufniță, un tigru și o țestoasă). Sub fiecare imagine era câte o scurtă descriere: mandrilul este o maimuță foarte gălăgioasă care scoate diverse sunete ascuțite și mormăite, bufnița este calmă, țestoasa se ascunde în carapace, iar tigrul vrea să controleze totul. În timp ce îi povesteam lui Tudor ce are de făcut, mi-a venit ideea de a adapta jocul la situația lui.

Am luat o foarfecă, o coală mai groasă, am decupat fiecare animal și l-am lipit pe coală pe care am pus-o lângă pătuțul lui să o vadă mereu. Am schimbat puțin și descrierea din carte și i-am spus că în situațiile mai grele are de ales între a se comporta ca un mandril, ca un tigru, ca o țestoasă sau ca o bufniță.
Seamănă cu un mandril dacă face prea multă gălăgie: începe și se plânge, aduce argumente pentru neputința lui, înainte de a încerca se vaită, spune „nu pot”/„nu știu” etc. Se comportă ca un tigru dacă luptă pentru a reuși și nu renunță ușor; se poate asemăna cu o țestoasă dacă nu vrea să încerce lucruri noi și fuge de ceea ce nu cunoaște sau poate fi ca o bufniță dacă alege să fie calm și liniștit chiar și atunci când ceva nu-i convine.

L-am întrebat pe Tudor cu ce animal ar vrea să semene și normal, a zis că vrea să fie ca un tigru, iar după ce i-am explicat că și atitudinea bufniței este una bună, a zis că vrea să fie și ca o bufniță.

Acum, oridecâte ori îl aud că se plânge îi reamintesc de jocul nostru și de imaginea de lângă patul lui și sper ca metoda să funcționeze măcar puțin.

Așadar, iată un joc simplu care ne poate ajuta în momente mărunte, dar care fac diferența, de peste zi.

P.S. Recomand cartea de activități „Inteligența emoțională” de la editura Gama (sunt pe categorii de vârstă) pentru că a fost singura carte de activități din tot ce am avut până acum care încurajează exprimarea emoțiilor și găsirea celor mai bune soluții pentru diverse situații din viața reală. Mai există și Inteligența creativă, adaptativă și intelectuală pe care urmează să le folosim.

Cu copiii mici la biserică

După o perioadă lungă de timp în care nu mai fuseserăm la biserică, în interior, am ajuns în sfârșit, în formulă completă, la „biserica verde” (cum spune Tudor). Și pentru că copiii au simțit că îmi doream să ascult nederanjată predica, s-au pus de acord să stea liniștiți lângă mine și să îmi ofere un timp de respiro. 

Greu de crezut, nu? E ok, pentru că așa ceva s-a întâmplat doar în imaginația mea…dornică și ea de o vacanță în care să se mai readune și să se mai gândească și la alte lucruri în afară de jocuri pentru copii. 

Așadar, realitatea a arătat cam așa: ne-am așezat pe bancă, la distanță de alți oameni (cu măști pe față) și copiii au stat trei minute liniștiți, cât s-au acomodat cu atmosfera. Apoi a început distracția.

„Mami, vreau mașinuțele!” Scot mașinuțele din geantă. Iunia primește și ea o mașinuță pe care o plimbă pe jos; se pune pe podea, se ridică, iar înapoi pe podea (în timp ce imita o mașină care merge), face câteva ture pe lângă băncile unde eram așezați. Vorbește pe limba ei din ce în ce mai tare și mai entuziasmată. Tudor cere o gustare, Iunia îmi dă de înțeles că și ei îi este foame. Scot din geantă ceva de ronțăit și timp de două minute se face liniște în jurul meu. Imediat Tudor cere apă; scot sticla lui de apă, Iunia se dă jos din brațele mele, merge la geantă să-mi arate să-i dau și ei apă, dar pe lângă apă insistă să mai scoată și alte obiecte. Protestează că nu o las, dar se mulțumește cu un pachet de șervețele din care scoate vreo două și începe să șteargă podeaua, apoi se șterge pe păr, mi le întinde să mă șterg și eu la nas pentru ca în final să rupă șervețelele în bucăți mici pe care le aruncă pe jos. 

Îl trimit pe Tudor să ducă mizeria făcută la coșul de gunoi, iar apoi cere să-i dau de colorat. Colorează o pagină după care îi cad creioanele pe jos; Iunia găsește iar geanta deschisă și încearcă să scoată lucruri din ea. Strângem creioanele și scoatem iar mașinuțele. Îl las pe Tudor pe bancă și merg cu Iunia în spate să o mai plimb puțin….dar stați, că de când a început să meargă în picioare, vrea să mă plimbe ea pe mine. Vede o priză, se grăbește spre ea; bate în calorifer, scoate plicurile de zeciuială din suport și le plimbă puțin. Ne întoarcem înapoi în bancă; vine și Dragoș în spate la noi; copiii stau cu el maxim cinci minute după care se întorc înapoi la mine. Tudor cere iar ceva din geantă, Iunia stă la pândă să vadă cum și ce ar putea să mai extragă de acolo. Deschid geanta și de data asta o las pe Iunia să pună înapoi câteva lucruri, după care se aplaudă singură.

Ați obosit și voi, nu?

Din față aud că se pregătește încheierea programului. Program din care eu nu am înțeles nimic pentru că copiii mei s-au foit, au vorbit și au avut câte ceva de făcut în fiecare secundă.

E greu. E obositor și nu așteptăm duminici mai liniștite prea curând. Știu și văd că și alți părinți au același program special, duminică de duminică.
Tudor, la patru ani, poate sta în biserică/lângă noi până la final (timp în care se joacă, mai ronțăie ceva sau pur și simplu stă și ascultă), dar asta pentru că are un temperament mai liniștit, nu că am fi făcut noi ceva special. Iunia se anunță a fi mult mai energică și dornică de explorare…
Până atunci, suntem bucuroși de întâlnirile de duminica dimineața din aer liber (Iunia mai adoarme sau stă în căruț, iar Tudor își vede liniștit de joaca lui).

Și totuși, nu e degeaba. În foiala și nerăbadarea lor, mintea lor acumulează informații bune și de folos; iar noi, în timp ce așteptăm duminicile de altădată (ah, acele duminici în care îmi scriam în carnețele ideile din predicile pe care le ascultam) ne rugăm ca Dumnezeu să le dea o inimă bună, care să rodească pentru El. 

 

Cei mici și dragostea pentru cărți

Articol apărut aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Pentru că în prima zi a lunii iunie sărbătorim ziua copilului, m-am gândit să vă prezint câteva idei simple pe care să le puneți în practică împreună cu copiii dumneavoastră, pentru a-i familiariza cu frumoasa lume a cărților și a poveștilor. Precizez că sunt mamă a doi copiii mici (de patru, respectiv un an), și am încercat să adun câteva idei funcționale pe care eu le-am pus și le pun în practică cu micuții mei. Nu am garanția că, atunci când vor crește, copiii mei vor fi mari iubitori de cărți, dar îmi doresc să fac tot ce ține de mine pentru a-i ajuta să îndrăgească lectura. De asemenea, sunt conștientă că, locuind în mediul urban, beneficiez de anumite avantaje când vine vorba de librării și biblioteci pentru copii. Cunosc bine tristețea de a nu avea acces la cărțile potrivite vârstei și de a nu avea o librărie/o bibliotecă aproape; dar dacă facem tot ce ține de noi, cu resursele pe care le avem la îndemână, pentru a le insufla copiilor pasiunea lecturii, sigur vom avea de câștigat.

Iată, așadar, câteva sugestii pentru a crește un mic cititor:

• Biblioteca familiei. Copiii trebuie să vadă, chiar de când sunt bebeluși, că în casă există o bibliotecă/câteva rafturi cu cărți. La început se vor uita la ele, iar apoi vor începe să le scoată de pe rafturi, să le plimbe prin casă, să le răsfoiască și chiar să le rupă. Până când vor înțelege că nu au voie să rupă cărți, așezați pe rafturile la care au acces numai acele reviste sau cărți de care să nu vă pară rău că le-ar putea strica. Apoi, dacă este cazul, lipiți împreună paginile rupte; în felul acesta, copiii vor învăța să mânuiască atent cărțile.
  
  
• Exemplul personal. Copiii trebuie să vadă că luăm cărți din bibliotecă, le citim și le folosim atunci când avem nevoie de o informație, când vrem să învățăm ceva nou sau când vrem să ne relaxăm; în acest fel le oferim o imagine pe care nu vor uita (părinți care citesc).

• Cumpărați-le cărți pentru copii adecvate vârstei. Există cărți pe care le putem arăta nou-născuților (cu imagini alb-negru, pentru a le dezvolta simțul văzului), cărți textile & senzoriale (potrivite pentru bebelușii care au învățat să țină obiecte în mâini), cărți cartonate (care rezistă unei manevrări îndelungate), cărți cu clapete, cărți cu sunete etc. Personal, am hotărât ca în cadourile pe care copiii noștri le primesc de la noi (de ziua lor, de 1 iunie sau cu alte ocazii) să fie și o carte potrivită pentru ei.

• Mergeți cu copiii în librării – chiar dacă nu vor avea răbadare din prima și chiar dacă vor fi tentați să tragă cărțile de pe rafturi. Cu timpul, vor învăța cum trebuie să se comporte, iar experiența va fi una plăcută pentru întreaga familie. Unele librării au spații special amenajate pentru copii. Cumpărați cărți pentru voi, pentru ei și pentru a le oferi altora cadou, de față cu ei.

• Faceți un abonament la o bibliotecă și mergeți periodic, chiar dacă cei mici încă nu sunt elevi. În acest fel, copiii vor avea oportunitatea de a învăța cum să se comporte într-o bibliotecă și cum să fie responsabili (să aibă grijă de cărțile pe care le-au împrumutat, să le returneze la timp). De asemenea, biblioteci organizează diverse activități interesante și/sau cluburi de lectură.

• Citiți împreună. Faceți din momentele de lectură momente de alint și răsfăț. Aceasta poate fi o modalitate bună de a întări relațiile părinți-copii și de a-i ajuta pe copii să asocieze timpul de citit cu ceva care îi relaxează și le oferă o stare de bine.

În final, vă recomand câteva titluri de cărți cu învățături creștine, potrivite pentru vârsta patru ani+:

Biblia pentru copii (există mai multe modele potrivite pentru vârste mici și mari); Biblia povestește despre Isus, de Sally Llyod Jones; colecțiile scrise de Max Lucado (din colecția cu Pancinello: Ești prețios; Cel mai minunat dar; Cel mai bun dintre toți; Darul tău prețios; De-aș avea un nas verde; Ești al meu; din colecția Copiii Regelui: Cântecul Regelui; Băiatul și marea; Pălărie pentru Ivan; din colecția Hermie: Buzby, albinuțul neascultător și Webster, păianjenul fricos).

Lecturi frumoase alături de cei mai mici cititori!

Șapte ani de căsătorie în patru cuvinte cheie

Călăuzire. Dumnezeu ne-a fost călăuză în a ajunge unul la altul. Dragoș din cel mai nordic punct al țării, eu din sudul României. Au fost mulți amici care „au ajutat” la întâlnirea noastră. Poate dacă eu nu locuiam la căminul baptist, nu ajungeam să fac cunoștință cu un amic al lui Dragoș…și povestea e lungă și frumoasă.

Dragoste. Aici nu cred că e nevoie să explic. 🙂

Curaj. Dragostea ne-a dat curajul de a ne căsători.

Naivitate. Aici lucrurile se mai complică puțin. De o bucată de vreme mă tot gândesc la noi și la modul cum am acționat acum șapte ani și recunosc că mă mir de naivitatea pe care o văd.

Amândoi aveam salarii mici, amândoi locuiam în cămine studențești, niciunul dintre noi nu își imagina exact cum ne vom descurca. De fapt nu prea ne gândeam la asta. Am găsit (fără prea mari eforturi) o garsonieră și am locuit acolo aproape doi ani. Ne amintim și acum de replica unui amic, care, venind în vizită la garsonieră, ne-a spus: „baia voastră arată ca după bombardament”. Și avea dreptate. Abia acum, ne-am întrebat: oare de ce nu am căutat și alte variante? de ce nu ne-am gândit să ne facem un credit și să ne luăm un apartament/o garsonieră?
Dacă ar fi să mă raportez la standardele de astăzi, nunta noastră nu a fost nici ea ca-n povești: am căutat cea mai ieftină variantă pentru restaurant, aveam răni la mâini de cât am lucrat la decourile pentru biserică și sala de mese (îmi amintesc și acum armata de prieteni care ne-au ajutat la aranjarea sălii), am ales flori de sezon din piață pentru a economisi bani, fotograful, cameramanul, aranjarea mea și multe altele au fost lucruri care i-au costat pe alții, nu pe noi.

Dar, în acești șapte ani: Dumnezeu a luat naiviatea și neputința noastră și ne-a dat familiile, prietenii, comunitatea bisericii și a locului de muncă, care să ne susțină și ne-a scos în cale oportunități numai bune pentru noi.

Dumnezeu continuă să transforme dragostea noastră într-o dragoste înțeleaptă, matură, care nu se supără, care nu se gândește la rău, într-o dragoste care crede totul, care nădăjduiește totul…E mult de lucru și de multe ori procesul e dureros, dar este harul Lui pentru noi: să ne șlefuiască, să ne sfințească.

Dumnezeu ne-a lăsat acel curaj de la început și astfel am devenit părinți, deși vedem mereu și mereu cât de nepregătiți suntem pentru acest rol. Tot curaj se numește și când ești părinte de doi copii și locuiești tot în chirie, în cel mai mare oraș din România.

Acum, după șapte ani, cu certitudinea ascunsă bine în sufletele noastre, că Dumnezeu a fost cu noi până aici, Îl rugăm din nou să ne dea călăuzire și pentru anii care vor urma. Dacă înainte de a fi soție nu puteam anticipa într-un mod corect ce presupune viața de familie, acum mă gândesc (poate prea mult) la care ar trebui să fie rolul nostru în comunitatea în care ne aflăm/în societate, la ce am putea să facem diferit pentru a fi mai bine și pentru a vedea schimbările pe care ni le dorim.

This slideshow requires JavaScript.