A doua cezariană (Spitalul Elias, București)


Se spune că a doua cezariană e mai grea decât prima. În cazul meu s-a adeverit cel puțin din punct de vedere al intensității durerii după trecerea efectului anestezei și după ce nu am mai primit calmante puternice la intervale scurte de timp. Am simțit însă că această naștere a fost într-o notă mai pozitivă din alte puncte de vedere, față de prima cezariană. Eu am fost mai prezentă, mai conștientă de ceea ce se întâmplă, iar interacțiunea cu echipa medicală a fost simțitor mai bună față de acum 3 ani.

Una din rugăciunile mele din perioada sarcinii a fost ca Dumnezeu să îmi scoată în cale asistente și infirmiere prietenoase pentru că în cea mai mare parte a timpului ele sunt cele care acordă îngrijire post operație.

Rugăciunea mi-a fost ascultată și am avut parte de multă înțelegere, empatie și grijă din partea tuturor celor cu care am interacționat (cu excepția unei asistente care mi-a lăsat o urmă pe mâna dreaptă de toată frumusețea, după ce mi-a recoltat sânge și care m-a certat că am venit cu telefonul după mine în cabinet).

Cred că una dintre cele mai mari temeri ale unei viitoare mămici și ale oricărui pacient care are de-a face cu un spital de stat este teama de a nu fi umilit, uitat și de sumele de bani pe care trebuie să le dea pentru a avea parte de un tratament de calitate din toate punctele de vedere. Experiența mea cu secția de ginecologie a spitalului Elias mă face să spun că se poate să fie bine și la noi, într-un spital de stat. Se poate să te plângi de durere și să nu fi luat peste picior. Se poate să te întâlnești cu asistenta pe hol și ea să îți zâmbească și să te salute. Se poate ca medicul anestezist care face injecții pe coloană și care are o responsabilitate imensă, să fie preocupat de faptul că o simplă branulă poate să jeneze sau că mâna din care ți s-a recoltat greșit sânge te doare. Se poate ca o infirmieră să își facă treaba de a curăța și de a spăla mizeria fără să bombăne. Se poate ca doamna Aura (portarul secției de ginecologie 🙂 ) să se ofere să-ți ducă bagajul în salon și să se bucure că arăți mai bine azi decât ieri. Se poate ca medicul să glumească cu tine în timp ce îți face operația. Se poate să fii OM chiar dacă ești obosit, chiar dacă nu primești atenții, chiar dacă ai mai văzut zeci și sute de bebeluși, de mămici, de tătici fricoși și super emoționați. Se poate. Chiar dacă sistemul în care lucrezi nu îți oferă, ție ca medic, cele mai bune condiții…dar omul sfințește locul.

Deși nu ar trebui să ne mire normalitatea, cred că încă e nevoie să semnalăm orice act de bunătate, de omenie, pentru că mai avem mult de învățat până când instituțiile de stat vor crește și nu va mai fi nevoie să aplaudăm la scenă deschisă fiecare pas bine făcut, fiecare zâmbet, fiecare gest sincer de bunătate și empatie.

Despre prima naștere la spitalul Elias am scris aici.

Cum se scrie o carte?


…din perspectiva soției celui care a scris o carte, că soția (subsemnata) nu a scris nimic mai lung de o teză de licență și una de dizertație. 🙂

A trecut mai bine de o lună de când Dragoș a ținut în mână prima carte scrisă de el. Dar până să ajungă aici a fost cale lungă, grea, presărată cu multe sacrificii din partea amândurora.
Cartea „Felurite daruri, dar același Duh” este de fapt teza lui de doctorat, adaptată pentru a putea fi publicată și pentru a fi citită de ceva mai multe persoane în afara profesorului coordonator și a celui care i-a mai făcut câteva corecturi.

Dragoș și-a terminat de scris teza fix în ziua în care a împlinit 30 de ani, iar de atunci și până acum au mai trecut doi ani și ceva. Aș fi zis că după toți ani în care a scris la ea, după plecări pe la biblioteci în Europa, după vacanțe umbrite de scrierea tezei și seri lungi de studiu, din momentul în care a predat lucrarea totul e ca și rezolvat. Dar nu. După ce s-a văzut cu diploma de doctor în mână (că în ramă nu i-am pus-o) și și-a tras puțin sufletul, a început munca pentru publicare.

Așadar, Dragoș a luat teza de la capăt și a început să o modifice, a dat-o la corectat/editat, a făcut din nou modificări, a căutat editură care să-i accepte cartea (fiind o carte tehnică, nu se îngrămădește nimeni să o publice), a trimis-o la tehnoredactare, s-a ocupat să aibă o copertă și textele care apar pe copertă, a scris pagina de mulțumiri (care nu e deloc ușor de scris :), a căutat tipografie, a plătit (și asta e un stres mare când nu ai banii necesari) și apoi a aștepat cu inima cât un purice să vadă cum va ieși. A, și a vorbit foarte mult la telefon. Parcă era un făcut: cum ajungea acasă de la birou îl suna cineva să mai vorbească legat de carte.

Așa că am simțit că încep să respir (la fel și Dragoș) când am văzut cărțile lui în portbagajul mașinii noastre. Și m-am gândit încă o dată la toți cei care scot cărți pe bandă rulantă și la toți cei pe care i-am mai auzit că se gândesc să facă un doctorat…așa, doar pentru că vor să studieze mai mult pentru ei. Ca una care a văzut ce înseamnă munca (serioasă și bine făcută) din spatele unei teze de doctorat și al publicării ei, nu încurajez pe nimeni să se bage în așa ceva decât dacă are motive bine întemeiate (carieră și/sau o înzestrare specială în ale cercetării/scrierii).

În tot acest proces greu am văzut și multe binecuvântări din partea lui Dumnezeu. El s-a îngrijit de toate resursele noastre în toată această perioadă (cu plecările la biblioteci, cu taxe și cu tipărirea cărții). Dumnezeu l-a înzestrat pe Dragoș cu putere de muncă intelectuală, cu inteligență și i-a dat harul de a studia și de a fi înconjurat de oameni pasionați de tot ce înseamnă carte, astfel că a putut și poate să crească în continuare cunoștință și în pricepere.
Și pe deasupra,  El ne arată mereu că se îngrijește de celelalte lucruri.

Felicitări, dragul meu! De acum că știu la ce să mă aștept, dar și pentru că cel mai probabil procesul scrierii următoarei cărți nu va mai fi așa de lung și greu, îmi fac curaj și zic:
aștept și următoarea ta carte…ceva mai citibilă și mai accesibilă și pentru noi, oamenii de rând 🙂

Fii încrezătoare! de Elisabeth Elliot


Articol publicat aici în revista Cuvântul Adevărului.

Eram adolescentă când am auzit prima dată de Elisabeth Elliot și țin minte că mi-am propus să nu citesc nimic scris de această autoare. Motivul era unul copilăresc: o prietenă care citise cartea ei Pasiune și puritate ne-a povestit și nouă, grupului de adolescente din biserica în care am crescut, despre relația dintre Elisabeth și Jim Elliot (cunoscutul misionar care a fost ucis de către indienii din tribul Auca) și știu că am fost foarte contrariată de povestea lor. Elisabeth și Jim au avut o relație de prietenie de 5 ani, timp în care el a continuat să meargă în misiune și în care s-au rugat foarte mult pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu privire la viața lor. Percepția mea a fost că Jim Elliot credea că o relație romantică l-ar putea împiedica să împlinească voia lui Dumnezeu. Într-un final, Jim și Elisabeth s-au căsătorit, iar după trei ani el a fost ucis. Adolescentă fiind, cu multe vise frumoase și cu speranțe mari, am hotărât că povestea lor e mult prea tristă și nu am niciun motiv să citesc cărțile ei.

Bineînțeles că între timp mi-am schimbat părerea, iar acum Elisabeth Elliot este una dintre autoarele mele preferate și, dacă tot suntem în luna martie, supranumită și „luna femeii” m-am gândit că ar fi potrivit să vă prezint o carte scrisă ea, recent tradusă în limba română. Viața lui Elisabeth Elliot a fost caracterizată de multă suferință și multă slujire. Când Jim Elliot a fost ucis, fetița lor avea doar 10 luni, iar ea a hotărât să rămână o perioadă în mijlocul tribului Auca și a continuat să slujească. În acea perioadă a scris cartea Prin porțile splendorii, în care a povestit despre misiunea printre indienii Auca și despre moartea celor 5 bărbați misionari.

Când s-a întors în S.U.A., în 1963, și-a început cariera de scriitor și a călătorit foarte mult pentru a ține diferite prelegeri și conferințe. Elisabeth Elliot a murit în anul 2015, la 88 de ani, fiind considerată una dintre cele mai proeminente femei ale creștinismului zilelor noastre.

Cartea Fii încrezătoare este, de fapt, o colecție de meditații zilnice, scrise într-un stil conversațional, și reprezintă cugetările autoarei pe marginea mai multor subiecte. Este o carte pe care nu trebuie să te grăbești să o termini, ci este numai bună atunci când ai o pauză de cinci minute la serviciu, la școală sau când copilul de joacă singur. Te încurajează, te pune pe gânduri și te motivează. Textele sunt scurte (2-3 pagini), unele dintre ele foarte simple, dar care îți dau sentimentul că autoarea este în fața ta și îți povestește ce a învățat-o Dumnezeu în anumite situații. „Vei găsi că unele lecții elementare se tot repetă, pentru că am scris ca și cum aș fi scris familiei sau prietenilor mei, notând într-un stil conversațional lucrurile care m-au încurajat, m-au cercetat și m-au întărit prin Duhul lui Dumnezeu”.

Meditațiile puse la dispoziția noastră de către Elisabeth Elliot sunt despre credință, rugăciune, despre îngrijorare, despre slujire, muncă, despre mulțumire, despre căsătorie, viață de familie, despre educarea copiilor și despre viața de mamă etc. Sunt meditații care acoperă majoritatea subiectelor de care noi, femeile, suntem interesate. Un fir roșu pe care l-am observat citind cărțile lui Elisabeth Elliot este căutarea liniștii și a păcii interioare, pe care ea le-a urmărit de-a lungul întregii vieți. Această liniște sufletească poate veni doar printr-o încredere neclintintă în planul lui Dumnezeu pentru viața noastră; iar în această carte veți găsi sfaturi, îndemnuri și încurajări despre cum să faceți față agitației din jurul vostru, cum să dați la o parte îngrijorarea și cum să vă păstrați inima liniștită.

Dacă doriți o carte devoțională pe care să o aveți mereu la îndemână sau dacă doriți să  faceți un cadou fiicei, soției, mamei, vă recomand Fii încrezătoare, de Elisabeth Elliot. De asemenea, dacă nu ați citit încă nimic de această autoare, vă încurajez să căutați cărțile ei și să le citiți. Iată câteva titluri traduse în limba română: Prin porțile splendorii; Pasiune și puritate; Ce înseamnă să fii femeie; Disciplina; Cărarea singurătății; Fii liniștit, suflete.

Cartea a apărut în anul 2018 la editura Scriptum, Oradea.

Tudor la 3 ani


Acum 3 ani, la ora 15.29, am auzit cel mai frumos plâns de bebeluș. După aia am intrat într-o stare pe care nu o pot explica: eram bucuroasă că născusem, eram ținută la pat de anestezie și perfuzii, dar eram pe altă planetă. Singurul lucru pe care l-am întrebat în sala de nașteri a fost câte kg are copilul. Nu am întrebat dacă e sănătos, unde îl duc, când pot să-l mai văd etc. După vreo 2-3 ore a venit o asistentă la mine și m-a întrebat dacă vreau să mi-l aducă și eu am zis că nu îl pot ține în brațe că am perfuzie. Bine că a insistat asistenta să mi-l aducă. Mi-am dat seama de toate astea abia după câteva luni de la nașterea lui Tudor, mi-a părut rău și am tot încercat să înțeleg ce era în mintea mea în acele momente, dar pur și simplu așa am funcționat atunci.

Acum, după 3 ani, mă bucur de felul în care Tudor a crescut și de cum se dezvoltă. Fiecare zi îmi oferă cel puțin câte un prilej în care să mă întreb/sau să mă amuz: dar pe asta de unde o știi? dar întrebarea asta de unde ți-a venit? Deși nu e atât de independent de mine precum mi-aș dori, în ultimele luni am văzut multe progrese la el: vocabular, întrebările pe care le pune, cât de mult imită din gesturile și reacțiile noastre, cum a prins mai mult curaj în acțiunile lui și cum înțelege ceea ce îi explicăm. Și cât de multe lucruri reține. Sunt informații pe care i le-am spus o singură dată, în treacăt, cu mult timp în urmă și dintr-o dată mă trezesc că face conexiuni între ceea ce aude la noi și ceea ce a înmagazinat în mintea lui. Toate astea sunt binecuvântări pentru care sunt mulțumitoare Domnului.

Tudor la 3 ani este greu de surprins și nu ne oferă mereu satisfacția de a se exterioriza. Au fost multe momente în care am rămas dezamăgită de faptul că nu s-a bucurat așa mult de ceea ce i-am oferit sau de ceea ce i-am arătat, dar îmi dau seama că e o persoană distinctă de mine, cu preferințe și dorințe diferite de ale mele și are tot dreptul să fie așa.
Nu-i place să-i fac poze și nu-i place să probeze haine.
E împăciuitor și mi-ar da și zece pupici ca să evite un conflict sau o muștruluială.
E sensibil și îmi dau seama că multe dintre emoții le ține în el, iar eu trebuie să fiu atentă la asta pentru a-l ajuta să se descarce. De multe ori îl las să plângă și îi spun că e ok să plângă, mai ales că el singur zice: „vreau să plâng puțin” (deși plânsul lui îmi dă o stare tare neplăcută).
E răbdător și inteligent.
Îi place să-i citim și ne jucăm cu el.
E rezistent la schimbări, dar apoi se adaptează bine.
Preferă liniștea în locul agitației și activitățile mai statice decât cățăratul și trântele (deși și aici am observat câteva schimbări, în ultimul timp rugându-mă să mergem în parc mai des decât o făcea anul trecut).

Primii cei mai importanți 3 ani au trecut. Sperăm că am reușit să facem cât mai mult din ceea ce ar fi trebuit să facem în acești ani și că l-am expus la cât mai multe experiențe benefice pentru dezvoltarea lui fizică, emoțională, intelectuală și spirituală. De acum trecem într-o nouă etapă și ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea înțelepciune în a-l ajuta să crească frumos din toate punctele de vedere.

La mulți ani, copil iubit!