Fiul risipitor – povestea unei întoarceri acasă, Henri J.M. Nouwen


Articol apărut aici în revista Cuvântul Adevărului.

Cu toții am citit de nenumărate ori pilda fiului risipitor și am ascultat tot atâtea predici de la amvoanele bisericilor pe care le frecventăm și deja știm că fiul risipitor este persoana care, după o viață trăită departe de Dumnezeu, se întoarce acasă, iar tatăl este, de fapt, Dumnezeu care ne primește cu brațele deschise.  Cartea „Fiul risipitor – povestea unei întoarceri acasă”, scrisă de Henri J.M. Nouwen, își propune să ne ofere o perspectivă diferită și practică: fiecare dintre noi suntem la un moment dat fiul risipitor și fiul cel mare, dar trebuie să ajungem să fim și tatăl care iartă și iubește fără să pună întrebări.

Tabloul lui Rembrandt (pictor olandez din secolul XVII) „Întoarcerea fiului risipitor” este punctul de pornire al unei lungi meditații asupra pildei din Evanghelia după Luca. Henri Nouwen vede o copie a tabloului și este imediat impresionat de tatăl care își îmbrățișează fiul, dorindu-și la rândul lui să simtă acea căldură părintească și să aibă un „acasă” unde să se poată întoarce după multele conferințe și călătorii obositoare pe care le făcea. Această imagine l-a urmărit îndeaproape, așa că a început să discute pe marginea ei cu prietenii lui, să se documenteze și să mediteze asupra tatălui și a fiului risipitor. Bucuria lui cea mai mare a fost când i s-a oferit posibilitatea de a vedea în original tabloul pictat de Rembrandt, tablou în fața căreia a stat ore în șir, l-a privit din toate unghiurile posibile, a analizat fiecare personaj și a luat notițe.

Cartea, care constituie de fapt rezultatul acestor reflecții, este împărțită în trei părți; fiul cel mic, fiul cel mare și Tatăl și reprezintă confesiunea parcursului spiritual al autorului, parcurs cu care ne putem identifica fiecare dintre noi. Henri Nouwen spune că, deși s-a bucurat de un oarecare prestigiu ‒ a predat la universitate, a călătorit mult și a întâlnit o mulțime de oameni cu diverse convingeri ‒, s-a simțit de multe ori al nimănui și s-a socotit fiul risipitor în drum spre casă, așteptând clipa în care va fi întâmpinat de Tatăl. „Sunt fiul risipitor ori de câte ori caut iubirea necondiționată acolo unde ea nu se poate găsi. Mă mir tot timpul că nu încetez să primesc darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu: sănătatea, înzestrările intelectuale și emoționale, și să le folosesc pentru a-i impresiona pe alții, pentru a primi recunoaștere și laudă, în loc să le cultiv spre slava lui Dumnezeu”.

După o vreme, în urma unei discuții cu un prieten, autorul a realizat cât de mult se identifica cu fiul cel mare. Henri Nouwen a fost, într-adevăr, copilul cel mare al familiei, care a trăit întreaga viață cuminte, dar care de multe ori a fost cuprins de gelozie, mânie, încăpățânare. A realizat cât de multe resentimente avea față de frații și surorile lui mai mici și cât de puțin recunoscător era față de ceea ce avea. Fiul cel mic a greșit într-un mod ușor de identificat: a plecat de acasă, a cheltuit banii, s-a răzvrătit împotriva tatălui. Rătăcirea fiului celui mare este mult mai greu de descoperit. A fost ascultător, cuminte și muncitor; era respectat și admirat, dar în momentul în care vede bucuria tatălui la întoarcerea fratelui său, se descoperă ca un om egoist, plin de resentimente și lipsit de bunătate. „M-am străduit atâta, am lucrat atâta, am făcut așa de multe, și totuși nu am primit ceea ce alții capătă atât de ușor. De ce oamenii nu-mi mulțumesc, nu petrec timp împreună cu mine, nu mă cinstesc, în vreme ce dau atenție unora care-și duc viața superficial și cu nepăsare?”

Un alt punct de cotitură din viața autorului a fost momentul în care a început să lucreze cu oamenii cu handicap mental. La începutul acelei perioade, cineva i-a spus: „toată viața ai căutat să ai prieteni; ai căutat să fii iubit, ai cerșit atenție, te-au interesat o mie de lucruri. A venit vremea să te ocupi de adevărata ta chemare – să fii un părinte care-și întâmpină copiii acasă fără să le pună întrebări și fără să aștepte ceva în schimb de la ei. Avem nevoie să ne fii părinte care să-și asume autoritatea adevăratei compătimiri”. Astfel, după multe lupte interioare, Henri Nouwen a înțeles că, dacă menirea noastră este nu doar să fim primiți de Dumnezeu, ci și să-i primim pe alții asemenea Lui, trebuie să devenim asemenea Tatălui și să privim lumea prin ochii Lui.

Parcursul descris în cartea „Fiul risipitor – povestea unei întoarcei acasă” trebuie să fie și parcursul nostru: să ne întoarcem acasă, acolo unde putem auzi bine vocea iubitoare a Tatălui, să renunțăm la resentimente, gelozie și mânie, să nu mai căutăm încoace și încolo iubirea necondiționată, ci să începem să devenim ca Tatăl: milostivi, iubitori, gata să-i primim cu bucurie și să-i binecuvântăm pe cei care au nevoie de dragoste și acceptare.

„Parabola fiului risipitor este o povestire care vorbește despre o iubire ce exista înainte de a fi posibilă orice respingere și care va fi prezentă după ce vor fi avut loc toate respingerile. Este iubirea cea dintâi, niciodată împuținată, a unui Dumnezeu care este și Tată și Mamă. Este izvorul oricărei iubiri omenești adevărate, oricât de limitată ar fi aceasta. Este iubirea care ne primește întotdeauna acasă și care vrea întotdeauna să sărbătorească.”

Cartea a apărut în 2017 la editura Humanitas, București.

Advertisements

Viața în pantofii mei de Elisabeth Mittelstadt


Articol apărut aici, în revista Cuvântul Adevărului.

O carte pe care am citit-o pe nerăsuflate. O poveste de viață plină de provocări și de experiențe dureroase pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a face din Elisabeth o femeie gata sa-i ajute pe ceilalți să biruie dificultățile și să trăiască o viață împlinită. Dar să o luăm cu începutul.

Elisabeth Mittlestadt a crescut într-un sat unguresc din provincia Voivodina (în fosta Iugoslavie). După instalarea regimului comunist, familia ei și-a pierdut toate posesiunile, așa că cei unsprezece membri au trebuit să se descurce cu resurse minime. Fiecare dintre cele șapte fete avea de îndeplinit sarcini precise: mersul cu vaca la păscut, lucrul la câmp și culesul florilor medicinale pe care, mai apoi, le vindeau. Lui Elisabeth îi plăcea să învețe și să scrie, iar pentru că primea doar un creion pe an, obișnuia să scrie în nisip sau în zăpadă. Visul ei de a deveni învățătoare s-a spulberat atunci când, din cauza sărăciei, tatăl ei nu i-a mai permis să meargă la școală. Mama ei a îndemnat-o să învețe croitorie, așa că la treisprezece ani Elisabeth croia și cosea rochii pentru surorile ei. Pe măsură ce creștea, Elisabeh își dădea seama că regimul comunist este foarte restrictiv, de aceea, la vârsta de șaisprezece ani, a ales să fugă în Austria împreună cu un grup de prieteni. Deși a reușit să treacă granița fără să fie prinsă, prima ei noapte de libertate a fost, de fapt, începutul unui coșmar pentru această tânără care și-a pus încrederea într-un bărbat necredincios și pe care nu-l cunoștea bine. Fusese victima unei înșelătorii: din grupul de prieteni dornici să fugă din țară, la locul de întâlnire a mai ajuns doar Elisabeth și călăuza grupului. În momentul în care au ajuns în Austria, Tamas, călăuza, a profitat de inocența și naivitatea lui Elisabeth, iar din acel moment viața ei a fost presărată cu multe momente de vinovăție, teamă, depresie și atacuri din partea celui rău. La scurt timp după acest moment nefericit, s-a întors în Iugoslavia, iar Dumnezeu a început să lucreze în viața ei și să-i deschidă uși la care nu mai îndrăznea să viseze.

Astfel, după ce inima ei fusese vindecată de traumele prin care a trecut în urma dorinței ei de a fugi din țară, Dumnezeu i-a oferit lui Elisabeth oportunitatea de a merge în Germania pentru a studia la un colegiu biblic. Visul ei de a-și continua studiile era acum pe cale să se realizeze, iar Dumnezeu a binecuvântat-o și cu un loc de muncă, cu putere de a se acomoda, de a învăța limba și de a trece cu bine peste examene. În această perioadă de studii, Elisabeth a început să se gândească foarte mult la oamenii din țările comuniste din Europa de Est (Iugoslavia, România) și tânjea să lucreze pentru cei pierduți din spatele Cortinei de Fier. Dar Dumnezeu avea pregătit un alt traseu pentru ea. În cadrul colegiului biblic l-a cunoscut pe Ditmar, care i-a devenit soț, și au plecat împreună în America, unde era familia soțului ei. Deși părea că se îndepărtează de visul ei de a sluji în Europa de Est, Dumnezeu a folosit acest ocol pentru a o pregăti pentru o lucrare deosebită. Anii petrecuți în America nu au fost ușori; soții Mittlestadt au avut de luptat cu instabilitatea financiară și cu infertilitatea, dar au avut parte și de oameni credincioși care le-au stat alături, precum și de momente frumoase în slujirea pe care o făceau. Când totul părea că e așezat, Dumnezeu i-a chemat înapoi în Germania și i-a adus mai aproape de lucrarea pe care o pregătise pentru Elisabeth și pentru soțul ei. Anul 1984 a fost marcat de multă suferință fizică pentru Elisabeth, suferință pe care, după multe rugăciuni și lupte, a lăsat-o în mâna lui Dumnezeu, continuând să se pună la dispoziția Lui. În mijlocul acestor momente de disperare și durere, Dumnezeu a pus în inima lui Elisabeth ideea de a înființa o revistă pentru femei. Așa s-a născut revista creștină Lydia, care apare și astăzi în limbile germană, maghiară și română.
Suferințele fizice și emoționale prin care a trecut Elisabeth de-a lungul vieții au ajutat-o să înțeleagă bine necazurile și durerilor femeilor, iar impactul pe care viața ei îl are asupra celor care au ascultat-o sau care citesc revista Lydia este imens. Iată cum visul unei fetițe care scria pe nisip sau pe zăpadă, de teamă de a nu-și consuma prea repede creionul, este transformat și folosit de Dumnezeu pentru a aduce speranță femeilor din Europa. Viața lui Elisabeth este în continuare marcată de boală și durere, dar credința o ajută să-și păstreze concentrarea; ea știe că Dumnezeu nu i-a irosit durerea și visurile, ci le-a împletit armonios spre slava Lui și spre folosul altora.

„Dumnezeu nu disprețuiește niciodată durerea noastră. Ci, în maniera Lui misterioasă, El ia întotdeauna acea durere și o transformă într-o binecuvântare răscumpărătoare – de obicei, pentru a-i mântui pe alții, rodind în ei dorința de închinare și încredere în Dumnezeu.”

Viața în pantofii mei este o carte care merită citită și care trebuie dată neapărat mai departe altor femei care au nevoie de încurajare și speranță.

Elisabeth Mittelstadt, Viața în pantofii mei, Oradea, Editura Scriptum, 2012.

Cocktail de nostalgii și bucurie


Marți seară m-am simțit din nou studentă și a fost tare bine. Să vă povestesc.
La ora 18:20 am avut progamare la medic pentru o interpretare de analize. Dragoș m-a lăsat la două minute de mers pe jos de clinică și el a parcat mașina. În astea două minute, în timp ce treceam pe lângă oamenii care se întorceau de la serviciu, mi-au revenit în minte serile în care și eu plecam de la job și mă îndreptam spre un alt loc (acasă, biserică, radio, osceb). Mi-am amintit puțin din felul în care mă simțeam atunci, ce dorințe, planuri și vise aveam.

După vizita la medic am mers la întâlnirea absolvenților, la OSCEB, unde am revăzut câțiva dintre oamenii de care mă leagă o mulțime de amintiri frumoase. M-am lăsat purtată de gânduri și mi-am dat seama încă o dată că Domnul m-a binecuvântat cu o mulțime de oportuniți și cu oameni care au contribuit la creșterea mea spirituală și relațională. Întâlnirile săptămânale de la Osceb, plecatul în gașcă spre metrou, întâlnirile de rugăciune, organizarea evenimentelor, evanghelizarea studenților din cămine, tabere, ucenicie, întâlniri cu grupul de coordonare – toate au înfrumusețat și au îmbogățit viața mea. Am ieșit din clădire simțindu-mă iar studentă…doar ora târzie îmi amintea că trebuie să ajung acasă pentru că am un copil de adormit.

Pe lângă toate aceste întoarceri în timp mi-am dat seama de un lucru: că mă simt singură, că nu mai am prieteni cu care să povestesc și cu care să creez amintiri noi și să mă bucur de prezent. Sigur, viața de soție și de mamă (mai ales când soțul are mereu de studiat și de cercetat iar copilul este mic) te obligă oarecum la o distanțare de anumite activități și, implicit, de oamenii cu care făceai acele activități, dar sentimentul de singurătate și nostalgie rămâne.

Așa că voi, cele care aveți prietene care sunt mame de copii mici, faceți-vă timp și scrieți-le un mesaj, sunați-le și întrebați-le despre ele (nu despre copii), despre cum se simt, ce nevoi au, ce dorințe au…și chiar planificați împreună o ieșire în oraș. Dacă nu vă iese din prima, reveniți peste ceva timp cu aceași propunere.  A fi mamă nu anulează tot ce ai fost sau ai făcut înainte.

După aproximativ 5 ore am ajuns acasă. Tudor m-a întâmpinat cu un chiot de maximă bucurie. Îi era somn, dar nu putea adormi fără mine. Bucuroasă pentru ce am avut și pentru ce am, l-am luat în brațe și l-am pregătit de somn.

A fost frumos acum 10 ani, e și mai frumos (dar diferit) acum.

Până la următoarea „ieșire”, îmi reaiau cu bucurie cititul cărților pentru copii, coloratul, plimbatul mașinuțelor și joaca cu plastelina.

Sursa foto: Pinterest

Pauză


Mi-am dat seama de două lucruri: 1) nu mai știu ce să fac cu momentele libere și 2) mă simt vinovată atunci când se întâmplă să nu am nimic de făcut.
Am uitat cum e să mă opresc. Am uitat cum e să mă relaxez. Am uitat cum e să mă bucur de pauze…și am uitat să îmi iau pauze. Și nu mă refer doar la pauze de la activitate și muncă fizică, ci pauze de la frământat gânduri.

În ultima vreme în mintea mea nu a mai fost liniște, s-a auzit mereu acel uruit al morii care macină gânduri, îndoieli, planuri, care caută răspunsuri.

….și nu vă frământați mintea. Luca 12:29

 

Știu că această agitație interioară ține și de felul meu de a fi (nu îmi place să tărăgănez lucrurile, vreau mereu să văd rezultate, mai mereu termin treaba înainte de deadline-ul stabilit) și cred că totul s-a accentuat de când sunt mamă și de când totul trebuie făcut pe fugă pentru că altfel risc să rămân cu treaba neterminată sau chiar neîncepută.

Dar nu e numai despre temperament și despre a fi mamă, ci și despre credință și încredere. A vrea mereu să am totul planificat, a crede că lucrurile nu vor merge bine dacă eu nu fac ACUM și AICI acel CEVA atât de important îmi arată că mă bazez mai mult pe mine decât pe harul și puterea lui Dumnezeu.

Opriți-va și să știți că Eu sunt Dumnezeu. Psalmul 46:10

 

E nevoie să mă opresc și să îmi amintesc că El e Domn, iar căile Lui sunt mult mai netede și mai simple decât planurile și ideile mele. E nevoie să mă opresc și să îmi odihnesc gândurile în Cuvântul Lui;  să transform îngrijorările în rugăciune și să reînvăț cum să ascult răspunsurile. Să mă odihnesc în promisiunile Lui.  Să nu mai încerc eu să aranjez totul…ci doar să fac ce ține de mine și apoi să aștept.

Sursa foto