3 luni și aproape 2000 km


Iunia are acum 3 luni, deci am trecut și de „al patrulea trimestru” (se spune că dacă ar mai avea loc, bebelușii ar mai sta încă 3 luni în burtica mamei, dar pentru că asta nu se poate, în primele 3 luni de viață adoră să stea lipiți de pieptul părinților în poziția broscuței). Îmi amintesc că atunci când era Tudor bebeluș voiam să-l țin cât mai mult pe piept pentru că citisem că perioada asta trece foarte repede și că pe la 4 luni bebelușul nu va mai dori să stea ca o broscuță pe pieptul mamei sau al tatălui. Atunci mă consolam cu gândul că poate o să mai am un bebe și voi mai avea bucuria să îl las să doarmă pe mine. Al doilea bebe a venit, dar nu i-a plăcut deloc să se cuibărească pe pieptul meu și să doarmă. Încă de la început Iunia a preferat să fie ținută în brațe, dar ridicată, iar atunci când o pun în marsupiu stă mult timp liniștită doar dacă stau în picioare sau o plimb. Se pare că de mică știe ce vrea 🙂

Deși are doar 3 luni, nouă ni se pare că este foarte prezentă și atentă la ce se întâmplă în jurul ei și cred că aici Tudor are un rol esențial. Faptul că îl vede mereu pe el în mișcare și îl aude vorbind și cântând o ajută să capete mult mai repede anumite deprinderi. Zâmbește, gângurește, a început să aibă mișcări mai precise, să prindă jucării și să se întoarcă pe o parte. În astea 3 luni a călătorit mai mult decât am călătorit eu în toată copilăria mea (nu cred că exagerez, dar până prin clasele primare nu cred că am mers mai departe de București, eu locuind la 80 km de capitală). Cu Iunia am avut mai mult curaj decât am avut cu Tudor, așa că până acum a făcut două drumuri până la bunicii din Țigănești, un drum până la Darabani și unul la Predeal. Deci să tot fie vreo 2000 km la activ 🙂 Și cu ajutorul Domnului urmează și prima ei călătorie în afara țării.

Ne este tare dragă și ne tot rugăm de ea să-și păstreze albastrul frumos al ochilor. Să avem o brunetă cârlionțată cu ochi albaștri și un blond cu ochi blânzi de căprioară (chiar dacă Tudor zice că nu e căprioară, ci copil :)) ).

 

Mă fac mic…sau despre regresia fratelui mai mare


Tudor o iubește pe Iunia. L-am surprins de câteva ori ștergându-o la gură (fără să îi spun eu), ducându-i o jucărie când plângea și jucându-se cu ea (sau mai bine zis: încercând să se joace cu ea). Problema lui este în relație cu noi, părinții și cu alți adulți din jurul lui. De vreo lună încoace a început să tot spună că se face mic și are multe momente în care scâncește ca un bebeluș, dă din mâini haotic (așa cum o vede pe Iunia că face), cere în brațe și plânge mai mult ca acum câteva luni. Își dorește mult să fie mic și mereu spune că atunci când Iunia va crește, el se face mic. E clar, avem un copil care se confruntă cu „regresia fratelui mai mare”, adică începe să se comporte ca un bebeluș. Și ca să fie treaba, treabă, aceste momente de regresie au loc în cele mai nepotrivite momente: când încercăm să facem o conversație cu el, când suntem în locuri publice, când mai suntem cu alte persoane sau când Iunia plânge și cu greu o putem liniști. Cel mai greu de gestionat este suprapunerea acestei regresii cu temperamentul lui introvert. Din primăvara acestui an, mai exact după ce și-a revenit după experiența cu internarea în spital, am observat că a început să fie mai curajos în a comunica cu cei din jur și mai dornic în a-și depăși limitele. De când s-a născut Iunia însă, a început să revină la vechile obiceuri (refuză să interacționeze cu alte persoane).

Am încercat și încercăm continuu să-i explicăm și să-i povestim despre momentele în care el era bebeluș, să-i arătăm poze cu el bebeluș, să-i spunem că Iunia dă din mâini pentru că acum învață să se miște, să apuce jucării, că ea plânge/scâncește/gângurește pentru că nu știe încă să vorbească etc. Încercăm mereu să evidențiem avantajele în a fi mare: copiii mari pot să se uite la desene, să mănânce înghețată, clătite, să bea suc, să se joace cu jucării interesante, să meargă la locuri de joacă, să se dea pe topogan, în timp ce bebelușii doar mănâncă lapte, dorm și se uită la jucării. Îi mai spunem că dacă scâncește noi nu înțelegem ce vrea, că dacă e așa mic îl punem și pe el în căruț sau nu îi mai dăm desert, dar atunci schimbă regulile și ne spune că el nu e mic mereu ci doar câteodată. Nimic nu pare să funcționeze, ba din contră azi a venit cu o nouă găselniță: se preface că sughite.

Știm că e doar o perioadă (mă aștept ca peste 3-4 luni să îl văd mergând în patru labe), că trebuie să avem răbdare, că trebuie să-i explicăm din nou și din nou și să îl asigurăm mereu de dragostea noastră, să-i acordăm atenție și timp, dar atunci când ne confruntăm zi după zi cu aceleași situații, nu mai e chiar așa de ușor să ne ținem de ceea ce trebuie să facem.

Cu toate astea, oricât de agitate ne sunt zilele, când vine ora de culcare, avem câteva minute în care povestim puțin despre ce ne-a plăcut/ce nu ne-a plăcut în ziua respectivă. În seara asta l-am întrebat dacă e bucuros sau trist și mi-a zis că e bucuros, iar la întrebarea: cine îl face pe el bucuros a răspuns: mami și tati. Deci, nu e chiar așa rău, nu? 🙂

p.s. Printre picături ne pregătim pentru momentul în care Iunia va crește și va începe să îl imite ea pe Tudor…și atunci nu vom mai avea doi bebeluși, ci doi copii mari 🙂

2 luni


Iunia a împlinit două luni. Mie mi se pare că a trecut greu luna asta pentru că au fost multe seri cu plâns greu de consolat. Se pare că pitica noastră nu reușește să doarmă prea bine ziua (cel mai lung somn este undeva între 20 și 30 minute) iar spre seară încep sesiunile de plâns de la oboseală și prea mulți stimuli (adică de la prea multa vorbărie a lui Tudor 🙂 ). Am încercat să o ținem în brațe să doarmă, să punem pe pat, să o adormim în leagăn, să facem liniște deplină…nimic nu pare să funcționeze; după jumătate de oră se trezește și pare foarte odihnită. Îi place însă să doarmă în marsupiu…așa că atunci când nu e prea cald afară plecăm în parc și ea doarme mult și bine.
Marea mea bucurie este că doarme noaptea câte 6-7 ore legate și sper din toată inima să nu-și schimbe acest obicei atât de bun și de benefic pentru noi toți (că mai știm noi pe cineva care până la 3 luni se trezea doar o dată pe noapte, iar apoi a început să se trezească din două în două ore).

În afara acestui laitmotiv al mămicilor: „somnul bebelușului”, noi ne bucurăm de zâmbetul larg și dulce al Iuniei, îi aratăm jucării și cărticele și ne entuziasmăm când le privește atentă, ne amuzăm de pumnișorii ei mici pe care îi analizează liniștită în colțișorul ei de joacă. Zilele astea am simțit pentru prima dată diferența dintre a avea un bebeluș băiețel și un bebeluș fetiță: am simțit că țin în brațe o fetiță delicată și dulce de care îmi e tare drag. Când mă uit însă cum își manifestă Tudor dragostea față de ea, cred că va fi o luptătoare și când va crește va fi deja obișnuită cu trasul de picioare și cu îmbrățișările…frățești :).

Să (ne) crești frumos, draga noastră Iunia!

 

Prima vacanță în patru


Circulă pe grupurile de mămici de pe facebook o afirmație care sună cam așa: „este perioada aceea din an în care ne împachetăm toată casa și ne mutăm în alt loc pentru a avea grijă de copii. Unii oameni numesc această perioadă: CONCEDIU”. :)) În mare parte e adevărat. Și noi am avut grijă de copii ca și acasă, dar am reușit să vizităm câteva locuri frumoase și să ne bucurăm de aceste zile petrecute împreună. În această vacanță am simțit că Tudor a crescut și am văzut câteva diferențe față de concediul din vara trecută. A fost mult mai dezinvolt, mai entuziasmat de ceea ce îi propuneam, mai rezistent la oboseală (cred că cel mai mult a mers pe jos cam 6 km și jumătate – cu pauze, bineînțeles, – fără să se plângă) și mult mai vorbăreț. Vara trecută abia începuse să spună mai multe cuvinte…iar vara asta nu i-a mai tăcut gurița. Iunia și-a urmat programul de acasă: mâncat, plâns și somn (mai ales în marsupiu). Pentru nici două luni împlinite, noi suntem de părere că s-a comportat bine (bineînțeles că am făcut mai multe opriri pe drum decât am fi făcut dacă îl aveam doar pe Tudor cu noi).

Spre deosebire de alți părinți, mi-am dat seama că noi nu ne alegem vacanțele în funcție de copii. Clar nu m-aș duce cu ei în pustietate (pentru că asta ar însemna să ne ocupăm doar noi de distracția lor), dar nici nu am căutat locuri în care doar ei să se simtă bine (locuri de joacă, mâncare specială etc). Pentru noi e bine așa: ne bucurăm împreună de experiențe noi, Tudor învață că vacanța este și pentru părinți, nu doar pentru el, și are ocazia să facă/să vadă și altceva decât face/vede acasă sau în parcurile din jurul casei. Bineînțeles că multe dintre activitățile pe care le-am făcut au fost în special pentru el: mersul cu telecabina, vizitarea muzeului de trenulețe, plimbat cu trenulețul prin Brașov etc.

Chiar dacă e obositor să fim mereu atenți la el și să ascultăm toată vorbăria, e și foarte împlinitor să vedem cum e atent la informațiile pe care i le dăm, că învață lucruri noi, că reține tot ce îi spunem și că urmărește tot ce facem. După această vacanță Tudor știe de ce Biserica Neagră este neagră, știe că nu ai voie să depășești pe linie continuă, știe că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea și a oprit ploaia atunci când ne-am rugat, știe că tati are bani de motorină pentru că el s-a rugat lui Domnul Isus să avem bani :), știe că clopotul de la biserică bate și pentru a le spune oamenilor cât e ceasul și că la biserica unde mergem noi nu bate clopotul, pentru că este o biserică penticostală. A fost foarte amuzant să-l văd cum stătea la restaurant și „citea” meniurile; ba chiar a și vorbit cu chelnerul și i-a spus că vrea cartofi prăjiți cu ketchup 🙂

Cu siguranță, nu e cel mai odihnitor atunci când mergi cu copiii în vacanță (nu poți dormi când ești obosit, ci doar atunci când dorm ei, nu poți citi când vrei și cât vrei, nu poți vizita chiar tot ce ți-ar plăcea), dar e un sentiment frumos să știi că ai mai adunat câteva amintiri plăcute și câteva experiențe de care copilul va vorbi multă vreme de acum înainte și că ai contribuit și în acest fel la dezvoltarea și educarea lui.

Și dacă tot am vorbit despre vacanță, să spun și ce am vizitat, nu? 🙂 Am fost cazați în Predeal și am vizitat cetatea Făgărașului, cetatea din Prejmer (ambele foarte frumoase; la Prejmer i-a plăcut și lui Tudor, pentru că erau multe scări de urcat), am urcat pe Tâmpa cu telecabina (o altă experiență interesantă pentru Tudor) și, bineînțeles, am luat la pas centrul Brașovului + grădina zoologică.

Așadar, mai mergem împreună în vacanță. Sper ca Tudor să fie un bun exemplu pentru Iunia și în anii următori să o vedem și pe ea bucuroasă de noi experiențe. Bine, recunosc: mai sper și la o vacanță în doi 🙂

This slideshow requires JavaScript.