Cele patru iubiri, C.S. Lewis


Articol apărut aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Din dorința de a ne oferi cât mai mult divertisment, de a ne ține ocupați dar și de a câștiga cât mai mulți bani, mass media tradiționale, internetul, magazinele, reclamele etc. caută să profite la maxim de fiecare lună din an și să găsească câte o sărbătoare pe care să o exploateze. Astfel, în ianuarie avem câțiva sfinți, avem ziua Micii uniri, în februarie avem două sărbători ale îndrăgostiților (una împrumutată de la americani, una românească), luna martie este denumită „luna femeii”, în aprilie avem Paștele, în iunie Rusaliile (și, deși cei mai mulți nu știu semnificația acestei sărbători, se bucură de zilele libere), apoi urmează lunile de vară cu vacanțe și concedii, toamna are și ea sărbătoarea recoltei/a mulțumirii și Halloween-ul (o sărbătoare păgână, de asemenea împrumutată) iar de la finalul lui noiembrie toată lumea vorbește despre magia sărbătorilor de iarnă.

Luna februarie este denumită acum „luna iubirii” și tocmai ce am văzut o reclamă în care un mare centru comercial din București sărbătorește 14 februarie (Valentine’s Day) începând de pe 11 februarie și până 15 februarie. Psihologii și cei care concep reclamele cunosc bine dorința umană de a iubi și de a fi iubit și încearcă să vină în întâmpinarea nevoii noastre de a da și de a primi iubire. Noi, cei care Îl iubim pe Dumnezeu știm, de asemenea, că dacă dorim ca iubirea să fie un izvor de fericire, ea trebuie să se îndrepte către Iubirea veșnică și nepieritoare.

Cartea pe care vreau să o prezint în următoarele rânduri este scrisă de C.S. Lewis și vorbește despre patru tipuri de iubire pe care le putem manifesta în relațiile dintre noi și despre ceea ce se întâmplă atunci când aceste iubiri nu sunt acoperite de dragostea divină. Prima este afecțiunea, care este „cea mai umilă și mai larg răspândită” dintre iubiri, dar care, pentru a supraviețui, are nevoie ca altcineva să aibă nevoie de ea. Este o iubire naturală ce apare în special în familie și produce fericire dacă există reciprocitate, decență și bun simț. Dacă afecțiunea întâlnește trădarea sau nepăsarea și dacă nu este supusă iubirii lui Dumnezeu, va dispărea, mai devreme sau mai târziu.

A doua iubire prezentată de C.S. Lewis este prietenia; aceasta apare atunci când două sau mai multe persoane descoperă că au în comun un anumit interes. O prietenie nu poate dura dacă nu există nimic de împărtășit, iar adevărata prietenie este cea mai puțin geloasă dintre iubiri. În acest capitol, C.S. Lewis răspunde la o întrebare pe care mulți adolecenți și tineri și-o pun: „Pot un băiat și o fată să fie doar prieteni?” Iată răspunsul autorului: „Când doi oameni (de sex diferit) descoperă că au pasiuni comune și dacă nu-și sunt fizic respingători, prietenia ce ia naștere între ei se va transforma foarte lesne în dragoste erotică.” În viziunea lui C.S. Lewis, care s-a bucurat de câteva relații de prietenie autentică, preietnia este o formă de iubire intelectuală și poate cea mai spirituală dintre toate, dar este și foarte fragilă.

Al treilea tip de iubire este iubirea de tip eros (acea stare de a fi îndrăgosit) și este poate cea mai apropiată de iubirea agape, pentru că urmărește în primul rând fericirea celuilalt și este gata să se dăruiască dezinteresat. Este acel tip de iubire care e gata să facă legământ și să promită fidelitate pe viață, iar contextul în care se poate dezvolta într-un mod sănătos este căsătoria. Pericolul care pândește acest tip de iubire este acela că erosul poate fi considerat un fel de zeu, cei doi parteneri așteptându-se ca sentimentul care le-a încălzit inimiile la început să fie prezent cu ei toată viața. C.S. Lewis spune că, de fapt, trebuie să privim această iubire ca pe un naș care rostește legămintele, iar treaba noastră este aceea de a le păstra pentru tot restul vieții. „Noi trebuie să facem lucrările erosului, atunci când erosul nu e prezent”.

Ultima iubire prezentată în această, mila (sau dragostea agape), este un dar de la Dumnezeu. Nu putem iubi în felul în care Dumnezeu ne-a iubit dacă nu pune El în inima noastră această dragoste; la fel, nu putem fi iubiți dacă nu am primi milă. „Toți primim milă. E ceva în fiecare dintre noi care nu poate fi iubit în chip firesc. Numai ce e vrednic de iubit poate fi iubit în chip natural.” Dragostea agape sau mila este tipul de dragoste pe care Dumnezeu îl are pentru noi.

Concluzia autorului, care poate deveni decizia și rugăciunea noastră, este de a-L lăsa pe Dumnezeu să transforme iubirea noastră (afecțiunea, prietenia, romantismul) în milă ‒ în dragostea agape.

Cartea Cele patru iubiri face parte din trilogia „Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, apărută la editura Humanitas în anul 2012. Cartea poate fi achiziționată și din librările creștine.

Ordine în universul interior, Gordon MacDonald


Articol apărut aici, în Revista Cuvântul Adevărului. 

Cei mai mulți dintre noi ne propunem (mai ales la începutul anului) să facem sau să fim ceea ce nu am reușit înainte: să petrecem mai mult timp cu familia, să ne rugăm mai mult, să citim mai mult din Biblie, să slujim mai mult, să fim mai organizați cu timpul și cu resursele noastre etc. Sunt gânduri bune și e bine să le avem mereu în inima și în mintea noastră; însă mai mult decât atât, trebuie să lucrăm ca ceea ce ne propunem să se întâmple. Pentru acest început de an vă propun o carte numai bună pentru cei care își doresc să se apropie mai mult de Dumnezeu, care își doresc să fie mai organizați în ceea ce privește timpul petrecut în intimitate cu Domnul, timpul petrecut cu familia, timpul de slujire și timpul de odihnă.

Cartea „Ordine în universul interior”, scrisă de Gordon MacDonald, poate fi un instrument folositor pentru aceia dintre noi care simțim că viața noastră interioară nu este la fel de organizată ca cea exterioară. Poate avem un serviciu bun, slujim într-o biserică, avem o familie frumoasă, dar când vine vorba despre motivațiile noastre, despre valorile noastre, despre folosirea timpului, de multe ori ne confruntăm cu dezordine și frustrare. „Păcatul preferă adesea dezordinea, în care motivațiile și valorile negative pot fi ascunse și scoase la suprafață în momente de neatenție”.

Autorul afirmă că universul interior poate fi împărțit în cinci sectoare: motivația noastră, modul în care ne folosim timpul, domeniul intelectual, sufletul nostru (locul de comuniune cu Dumnezeu) și odihna.

În ceea ce privește motivația noastră, trebuie să fim atenți să trăim ca niște oameni chemați de Dumnezeu pentru un anumit job/o anumită lucrare, și nu ca niște oameni mânați de ambiții nepotrivite, de mândrie, de dorința de a arăta cine suntem sau ce putem face. Omul chemat își știe bine identitatea, știe că este doar un ispravnic, este conștient de misiunea pe care o are, înțelege că trebuie să fie devotat. „Dacă îmi ordonez viața după așteptările mele sau ale altora și mă apreciez în funcție de părerile altora, generez instalarea haosului în lumea mea interioară. Dar dacă acționez în virtutea chemării lui Dumnezeu, înseamnă că mă pot bucura de o ordine desăvârșită în forul meu lăuntric.”

Folosirea timpului este un subiect care ne dă bătăi de cap tuturor. Principiul simplu pe care Gordon MacDonald îl enunță este: „timpul trebuie să fie alocat. Pentru că banii sunt limitați, construim bugete. Iar pentru că și timpul este limitat, se aplică același principiu.” Trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce trebuie făcut și ceea ce ne-ar plăcea să facem. Timpul nealocat pentru activități clare se va scurge către solicitările urgente, dar care pot fi rezolvate și mai târziu, către activitățile care ne aduc laude și simpatii sau către oamenii dominatori din anturajul nostru (pentru că nu avem nimic planificat, alții ne vor face programul). Pentru a ne putea organiza bine trebuie să ne cunoaștem bine pe noi înșine: când lucrăm mai eficient, în care moment al zilei ne concentrăm mai bine, în care perioade din an avem mai mult timp liber etc. și, în funcție de acești indicatori, să ne alcătuim o agendă pe termen scurt, mediu și lung.

Trueblood scria: „un creștinism viabil nu este posibil fără dezvoltarea a trei dintre aspectele sale: universul interior devoțional, cel exterior al slujirii și universul intelectual, al rațiunii”. Gordon afirmă, la rândul său, că „noi, creștinii, ar trebui să avem gândirea dezvoltată, cuprinzătoare, creativă, mai mult decât oricine altcineva. […] Creștinul care nu gândește se află în pericolul de a fi asimilat de civilizația în care trăiește, deși nu realizează acest lucru.” Putem progresa în acest domeniu învățând să ascultăm și să punem întrebări, citind și studiind în mod organizat. „Dacă tratăm cu toată seriozitatea evoluția noastră intelectuală, ajungem să Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și suntem mult mai folositori celor din jur.”

Cel de a-l patrulea domeniul al vieții noastre care are nevoie de organizare este sufletul nostru. Universul nostru interior este plin de zgomote și ne vine din ce în ce mai greu să ne izolăm, să ne retragem pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu. Și chiar atunci când reușim să ne deconectăm, ne este foarte greu să ne concentram. Autorul cărții ne spune că metoda care a dat roade în cazul lui a fost să scrie despre trăirile lui. Înainte de a se ruga, de a citi sau de a studia din Biblie își nota trăirile spirituale pe o foaie și în acest fel mintea lui se putea concentra la „activitățile” spirituale.

Ultimul domeniu în care viața noastră care ar putea avea nevoie de organizare este odihna. Poate ni se pare că este cel mai simplu domeniu dintre toate, dar aici nu este vorba despre odihna pe care ne-o oferă societatea: o vacanță la munte sau o ieșire cu prietenii (deși și acestea își au rostul lor), ci de odihna despre care vorbește Dumnezeu. Odihna pe care ne-o poruncește Dumnezeu înseamnă închinare în sânul familiei creștine, înseamnă restaurare și este aducătoare de pace în viața interioară. „Nu ne odihnim doar pentru că ne-am terminat lucrul; ne odihnim pentru că Dumnezeu ne-a poruncit și ne-a creat în așa fel încât să avem nevoie de odihnă. […] E uimitor cât de energic și rezistent poate fi creștinul care respectă ziua pentru odihna adevărată pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

„Când avem grijă ca mai întâi să ne ordonăm universul interior, înainte de a păși în lume, toate celelalte lucruri se vor regla de la sine”.

Gordon MacDonald, Ordine în universul interior, Cluj Napoca, Editura Logos, 2001

Cu Tudor „la V.E.T.”


Părinții ai căror copii iubesc cărțile cu pisica Mog au înțeles deja titlul. Pentru cei care nu o știu pe Mog, explicația este simplă: Mog este o pisicuță care, deși face multe prostioare, iese mereu drept cea care salvează situațiile dificile. Tudor avea cam 1 an și jumătate când i-am citit prima dată o carte cu Mog și de atunci a devenit mare fan pisici și iubește toate cărțile cu Mog (avem toată colecția apărută în limba română). Într-una dintre cărți, Mog are o rană la o lăbuță și trebuie să meargă la veterinar, dar stăpâna ei nu pronunță cuvântul întreg, ci spune, pe litere, „Ve.E.Te” pentru ca pisica să nu se prindă și să nu se sperie.

Așadar, de câte ori am mers la medic cu Tudor el a zis că mergem „la vete”.

Acum o săptămână am mers din nou la vete după mai multe zile de febră și niște analize care indicau o infecție în corp. Surpriza a fost când ni s-a spus că trebuie să rămânem la spital pentru maxim două zile, pentru a ne asigura că urechea lui Tudor va fi curățată bine (căci infecția era la ureche). Așa că ne-am internat la spitalul de copii Victor Gomoiu. A fost prima experiență de acest fel pentru Tudor și sper să fie ultima.

Cele două zile au fost de fapt șapte și, după antibiotice, branulă, aspirat urechea, analize, aerosoli („aholi”, cum zice Tudor), măsurat temperatura de zeci de ori pe zi, împachetări, antitermice, antiinflamatoare și chiar o mică operație la ureche, am primit biletul de externare împreună cu o schemă de tratament pentru încă cinci zile.

Tudor a suportat bine toate aceste schimbări și ne-am înțeles foarte bine; cred că s-a bucurat să mă aibă doar pentru el timp de 7 zile. Le-a spus asistentelor că pe el îl cheamă „3 ani”, că are o pisică și un „totitel” (șoricel), că nu-l mai doare nimic, că nu vrea „apitatotul” (aspiratorul de ureche), că vrea să scape și că vrea să plângă puțin (când îl durea).

Mi-am dat seama că temperamentul lui liniștit și dorința lui de a citi/colora/a se juca cu mașinuțele în loc să se cațere peste tot sau să alerge poate fi o binecuvântare și asta nu doar în situații de spitalizare. Dacă e ceva ce am învățat în aceste zile a fost că nu trebuie să încerc să-l schimb pe Tudor (să-l fac să fie mai extrovertit, de exemplu), ci să-i inspir încredere, să-l ajut să înțeleagă importanța interacțiunii cu alți oameni, să nu-l oblig să facă ceva ce mi-aș dori eu, ci doar să fiu lângă el să-i explic avantaje/dezavantaje și să nu îi pun etichete care îl vor afecta toată viața.

Pe lângă faptul că Tudor a fost înțelegător și răbdător, condițiile din spital și felul în care am fost tratați au făcut șederea noastră mai ușoară. Spitalul Victor Gomoiu este construit de la zero și a fost inaugurat acum 1 an. Din ce am citit, se pare că este singurul spital de copii, de stat, construit în ultimii 30 de ani în țara noastră. Totul este nou și este gândit pentru copii. Fiecare salon (cu 3 sau 4 paturi) are sistem de ventilare și aerisire, baie proprie (cu duș), este frumos colorat și plin de lumină. În fiecare dimineață se făcea curățenie în băi și în saloane (șters noptiere, uși, podea), iar după amiaza se împrospăta din nou salonul. Cât am stat acolo, au curățat și frigiderele pacienților din sala de mese. Nu am simțit miros de clor/de spital, nu am simțit nevoia de a mă dezinfecta după ce ies din baie sau după ce am pus mâna pe obiectele lor de mobilier. Și oricum, dozatoarele cu dezinfectant de mâini erau amplasate la tot pasul.
Meniul era gândit pentru copii, destul de divers, dar fără sare (ou fiert, unt, miere, supă, pilaf, griș cu lapte, paste cu lapte, cartofi cu brânză, orez cu lapte, câte o gustare cu biscuiți sau fructe etc.). Dacă copilul avea până în trei ani, avea și însoțitorul dreptul la o porție de mâncare. Tudor a mâncat doar micul dejun de acolo, restul felurilor de mâncare nu prea i-au plăcut, așa că nu am insistat. Lui îi era dor de ovăzul cu lapte făcut de mine :).

Doamna dr. Diana Ionescu (medicul lui Tudor) s-a comportat exemplar; sâmbătă a venit de acasă să-l vadă și a tot vorbit  cu asistentele pe WhatsApp să vadă dacă Tudor mai are febră; toate asistentele și infirmierele au fost înțelegătoare, ne-au vorbit frumos, calm și nu m-am simțit niciodată prost când am mers să le cer sau să le întreb ceva. Au venit și trei medici pediatri să îl consulte pe Tudor (deci din altă secție) și am văzut că sunt acolo pentru că iubesc copiii și pentru că le vor binele.

Blocul operator arăta ca în filme, iar medicii și personalul de acolo mi-au explicat pas cu pas tot ce urma să se întâmple și am simțit că lucrăm împreună pentru binele copilului. M-au lăsat să stau cu Tudor până a adormit și m-au chemat imediat ce operația s-a încheiat pentru a fi acolo când se trezește. Și toate astea nu au fost valabile doar pentru noi, ci așa se comportau cu toți pacienții. Deci, se poate și în România.

Felicitări tuturor celor de la secția de ORL din cadrul spitalului Victor Gomoiu (deși cred că ce am văzut aici e valabil pentru toate secțiile din acest spital) și mulțumim încă o dată pentru că ați avut grijă de „3 ani” 🙂

This slideshow requires JavaScript.

Cu toate astea…tot mai bine e acasă. Tudor se simte deja mult mai bine și sperăm ca analizele pe care le vom repeta să ne confirme asta.

P.S. Nu doar eu am avut de învățat câte ceva din experiența asta…ci și Tudor. Parcă s-a întors acasă cu un vocabular mult mai dezvoltat și pare mai înțelept. Crește copilul nostru 🙂
P.P.S:.Nu, nu am dat nicio atenție nimănui. Doar un „mulțumesc” sub formă de flori și o cutie de bomboane pentru toată secția. Și pe astea le-am lăsat în cabientul de consultații cu 2 minute înainte să plec. Asta ar trebui să fie normalitatea peste tot, nu?

Două weekenduri în Italia


Ultimele două weekenduri ne-au scos puțin (mai mult) din rutina casei. Având câteva beneficii (bilete ieftine de avion, invitații primite și câteva zile mai lejere la birou) am hotărât să mergem toți trei în Italia: prima dată în zona de nord și a doua oară la Roma. După aproape 3 ani de când nu am mai ieșit din țară, m-am bucurat de aceste oportunități, așa că prima plecare (în zona Treviso) a fost așteptată cu entuziasm. Nu era ceva nou pentru niciunul dintre noi, am mai fost acolo când Tudor avea 10 luni, dar o schimbare de piesaj e mereu bine-venită. Entuziasmul a mai scăzut puțin când am văzut de câte întărzieri avem parte: și la plecare și la venire. Cred că în total s-au adunat vreo 5 ore de așteptat prin aeroporturi, dar partea bună a fost că Tudor a cooperat, nu s-a plâns, nu s-a plictist, în avion a dormit și s-a jucat în liniște…deci nici noi nu ne puteam plânge. Dacă un toddler de 2 ani și 8 luni rezistă așa bine, noi ce scuze mai avem?

Timpul petrecut în acest prim weekend a fost plăcut, am avut parte de vreme frumoasă, de companie bună, iar Tudor ne-a uimit prin deschiderea lui față de tot ce a fost nou, a fost foarte comunicativ, prietenos, înțelegător și foarte răbdător.

This slideshow requires JavaScript.

Pentru a doua ieșire, la Roma, am prins și mai mult curaj și am avut așteptări mai mari: vreme bună, un Tudor vesel și deja obișnuit cu aeroporturile și locuri noi de vizitat. Nu a fost deloc așa. Începând de miercuri seară am văzut că Tudor începe să tușească și să facă puțină febră. Joi am mers cu el la pediatru să mă asigur că nu e nimic grav și că pot pleca liniștită. La consult totul părea în regulă (normal, era totul în formă incipientă), dar am primit câteva siropuri în cazul în care am nevoie. Și am avut nevoie din plin. Tudor a continuat să facă febră și să tușească, iar duminică seară i-a fost destul de rău. A refuzat să mănânce, a fost irascibil, morocănos și cu greu reușeam să îl înțeleg. Fiind cazați la una dintre cumnatele mele, m-a ajutat ea să-l pun puțin pe picioare: mi-a cumpărat medicamente, i-am făcut aerosoli și luni a fost ceva mai bine. Cu toate astea am reușit să vizităm Pompeii și să mergem puțin prin centrul Romei (pe care am văzut-o mai în detaliu cu alte ocazii). Și bineînțeles vizitele în familie. Pe lângă toate neplăcerile cu boala lui Tudor, în Roma a plouat de vineri până duminică. E drept că la Pompeii a fost vreme foarte bună de plimbat…dar când auzeam ploaia în geam și pe Tudor mereu nemulțumit, toată bucuria călătoriei s-a diminuat simțitor.

După aceste două weekenduri pot trage câteva concluzii:
– există zboruri liniștite cu avionul, chiar dacă ai copil mic;
– două ieșiri consecutive cu un copil mic sunt obositoare atât pentru copil cât și pentru părinți;
-programarea vacanțelor, când ai copii, stă mereu cu un semn de întrebare atârnat deasupra: dacă se îmbolnăvește? dacă nu mai putem merge? dacă mergem cu el bolnav și acolo va fi mai rău decât acasă?;
-copiii nu trebuie să fie considerați o piedică în organizarea și planificarea vacanțelor. E mai greu  și mai obositor cu ei și pot apărea multe neprevăzute, dar mie mi-ar fi mai greu fără Tudor, cel puțin acum când e mic. De multe ori așteptăm să crească ca să putem fugi și noi de acasă (și sunt cu toată inima pentru escapadele părinților fără copii) dar s-ar putea ca mai târziu să ne pară rău că nu am profitat mai mult de timpul pe care îl putem petrece împreună acasă sau în vacanțe.
Deci, curaj. Eu voi mai aștepta, totuși, puțin până la următoarea ieșire în trei…;)

This slideshow requires JavaScript.