Limite pentru copii, Henry Cloud și John Townsend


Articolul a apărut și aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Văzând titlul, poate veți spune: „este o carte pentru părinți, nu sunt părinte, deci nu este de interes pentru mine acum”. Este adevărat, cartea pe care doresc să v-o prezint este în primul rând pentru părinți, însă ea este la fel de utilă și pentru bunici, pentru educatori/profesori sau pentru învățătorii de școala duminicală. Este o carte pe care am citit-o cu creionul în mână și care m-a ajutat să înțeleg mai bine cum ar trebui să acționez în relația cu copilul meu atunci când vine vorba despre limite și responsabilitate. Cartea este scrisă de dr. Henry Cloud și dr. John Townsend (doctori în psihologie), este împărțită în trei secțiuni (Partea I: „De ce au nevoie copiii de limite”; partea a II a: „Principii ale limitelor pe care trebuie să le știe copiii” și partea a III a: „Implementarea limitelor pentru copii”) și se citește foarte ușor.

Copiii au nevoie de limite, chiar dacă sunt „specialiști” în a protesta împotriva lor, iar rolul unui părinte este de a fi atent la viitor, nu doar la prezent și de a-și crește copiii în așa fel încât aceștia să devină adulți responsabili. Fiecare acțiune a părintelui trebuie să urmărească formarea caracterului copilului său, pentru că obișnuințele pe care și le formează un copil la începutul vieții sunt principiile după care va trăi când va crește.

Cei doi autori accentuează faptul că părintele trebuie să rămână ferm în limitele pe care le pune copiilor, dar să nu facă abuz de ele, ci să le ofere copiilor libertate potrivit cu nivelul de maturitate la care ei au ajuns. „Slujba copilului este să pună la încercare statornicia ta, pentru ca astfel să poată învăța care este realitatea. Misiunea ta este să treci testul acesta, care presupune: mânie, bosumflări, scene și multe altele”.

 Un alt aspect subliniat de autori este felul în care reacționează părinții atunci când copilul nu se conformează limitelor sau cerințelor. În momentele în care nu vrea să asculte și să respecte cerințele părintelui, copilul trebuie să aibă de-a face cu consecințele greșelilor, nu cu mânia părintelui. „Copiii pot face față consecințelor logice cunoscute ale greșelilor proprii, cum ar fi întreruperea jocului, pierderea privilegiului de a petrece timp cu prietenii, mult mai ușor decât pot face față anumitor consecințe relaționale, cum ar fi: mânia, rușinea, vina, condamnarea sau abandonul.”

În partea a doua a cărții, cei doi autori vorbesc despre lucrurile pe care ar trebui să le afle un copil de la părinții lui, pentru a-și forma un caracter plăcut înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. Încă de mic, un copil trebuie să învețe că va culege ceea ce seamănă, că este responsabil de felul în care se comportă și că părinții nu trebuie să-i rezolve toate problemele sau să îl scoată din bucluc dacă problema a apărut din nepăsarea lui însuși; totodată, el trebuie să învețe că nu poate face totul, dar și că nu este nici neajutorat, că nu este el singurul care contează, că nu i se cuvine totul și că soluția la problemele lui trebuie să înceapă cu el însuși, nu cu altcineva. „Scopul nu este de a-i controla pe copii, pentru a-i face să se poarte așa cum vrei tu. Scopul este să le oferi șansa de-a alege să facă ceea ce vor ei să facă, dar în același timp să faci atât de dureroasă alegerea greșită, încât să nu dorească s-o mai facă vreodată.”

În ultima parte a cărții sunt prezentate câteva idei despre cum poate un părinte să implementeze limite în relația cu copilul lui. „În orice situație care se ivește, vei răspunde copilului tău cu empatie, fermitate, libertate și consecințe”. Și, bineînțeles, trebuie să oferi har (care include sprijin, resurse, dragoste, compasiune, iertare). Pentru ca un copil să înțeleagă limitele și să și le asume, este nevoie ca părintele să aibă el însuși limite și să fie într-o continuă maturizare și transformare în bine. „Este greu ca un copil să crească atunci când nu se află în tovărășia unor părinți care cresc.” Un alt lucru important este momentul în care părintele îi prezintă copilului schimbările care vor avea loc: într-un moment de pace, atunci când relația dintre ei este bună, când mânia a dispărut. Copilul trebuie să știe în mod clar ce se așteaptă de la el și care sunt consecințele pe care le va suporta dacă nu se conformează. De asemenea, este important ca un copil să știe că ceea ce face părintele face din dragoste și pentru a-l ajuta să își rezolve problema care-i păgubește atât pe el, cât și pe ceilalți din viața lui.

„Nu uita că misiunea de părinte este una temporară. Vei avea mereu această moștenire, însă nu veia avea mereu această responsabilitate. Scopul tău trebuie să fie afecțiunea reciprocă dintre doi adulți, nu o poziție dominantă permanentă”.
Drumul pe care merge un părinte căruia îi pasă de copilul lui și care urmărește construirea unui caracter frumos nu este ușor, dimpotrivă ‒ de cele mai multe ori este plin de obstacole; însă „amintește-ți că tu contribui la dezvoltarea chipului lui Dumnezeu care se află deja în copilul tău și care așteaptă să fie consolidat”.

Cartea a apărut la Oradea, Editura Elpis, 2015.

Advertisements

Ce face o mamă când, în sfârșit, are puțin timp doar pentru ea?


  1. Lucrează. Rezolvă lucruri pe care nu le poate rezolva când e copilul lângă ea.
  2. Merge la doctor (dacă e nevoie, bineînțeles).
  3. Se gândește la copilul lăsat să doarmă pentru prima dată la bunici, fără mama și fără tata.
  4. Îi vin idei precum: „hai să fac curățenie”, dar se dezmeticește și alungă repede acest gând. Curățenia se poate face și cu copilul în casă, mai ales dacă îi place aspiratorul și să o „ajute” pe mamă la șters praful.
  5. Merge la shopping singură. Își ia cât timp are nevoie pentru a se uita prin magazine.
  6. Se gândește la copilul lăsat pentru prima dată la bunici, fără mama și tata.
  7. Se uită la un film.
  8. Citește.
  9. Scrie.
  10. Se gândește la copilul lăsat pentru prima dată la bunici, fără mama și tata.
  11. Îi rearanjează jucăriile copilului.
  12. Se gândește la copilul lăsat pentru prima dată la bunici, fără mama și tata.
  13. Adoarme mai greu decât copilul și se trezește de vreo 5 ori peste noapte.
  14. Se duce acasă, la copilul la care s-a gândit mereu în tot acest timp.
  15. O ia de la capăt cu rutina zilnică și nu după mult timp începe să-i pară rău că nu a făcut mai multe lucruri doar pentru ea, atunci când a putut.

Da, mamele cu copii mici sunt greu de înțeles. Când nu au timp pentru ele abia așteaptă o portiță de evadare; când au acel timp abia așteaptă să se întoarcă la ei.

Am experimentat asta de curând. Pentru prima dată, după 2 ani și o lună, l-am lăsat pe Tudor, fără noi, la bunici. El s-a descurcat foarte bine, eu nu prea.

Dar pentru fiecare lucru există un început. 🙂

Sursă foto: Pinterest

5 ani, 3 săptămâni și… ne e dor de tine


Aniversarea celor 5 ani de căsătorie ne-a găsit departe unul de celălalt: unul la Chicago și celălalt la Țigănești. Unul are grijă de copil și încearcă să mențină lucrurile cât de cât pe linia de plutire, iar celălalt lucrează la proiecte, stă prin biblioteci, își face prieteni și vizitează locuri noi. Probabil, ca și mine, veți spune că e mai bine pentru cel din Chicago. Cine nu și-ar dori 6 săptămâni doar pentru el?

Au trecut fix trei săptămâni de când Dragoș a plecat în Chicago și mai urmează încă trei săptămâni fără el. De câteva zile am început să resimt că oboseala e tot mai puternică, rutina e tot mai apăsătoare și că energia mea scade tot mai mult și mai repede. Până acum am funcționat cu motoarele turate la maxim: să fie mereu mâncare gătită în frigider, să fie mereu curat în casă, hainele spălate și cumpărăturile făcute; copilul să iasă afară de două ori pe zi și de cel puțin 2-3 ori pe săptămână în parc; treaba la birou să fie făcută și dacă se poate să mai deschid și câte o carte să mai citesc câteva rânduri înainte să adorm. Au fost zile când efectiv mă dureau tălpile și abia așteptam să dorm. Dimineața, m-aș fi ascuns undeva să nu mă mai găsească nimeni și să nu mai ceară nimeni nimic de la mine. Dar cine îi dădea lui Tudor să mănânce? Cine îl spăla pe dinți? Așa că o luam de la capăt din nou și din nou.

În astea trei săptămâni m-am redescoperit. Mi-am amintit câte lucruri pot face într-o zi, de una singură. Câtă energie am și cât de mult mă ajută să fiu organizată, chiar și în lucrurile mici; cât bine mi-a făcut să mă simt cu adevărat responsabilă de anumite lucruri (la birou și acasă), ce bine a fost să mai ies puțin din confort și să încerc să găsesc soluții pentru a rezolva lucrurile care nu puteau fi amânate. Nu mi-a plăcut, nu-mi place și nu-mi va plăcea lipsa lui Dragoș de acasă, dar cred că aveam nevoie de o astfel de regăsire cu mine.

Probabil că, din anumite puncte de vedere, pentru Dragoș e mai ușor, dar și pentru mine e mai ușor de acceptat lipsa lui dacă văd rezultate pozitive și progres. Și va fi și mai ușor când el se va întoarce cu o parte din proiecte terminate sau măcar la jumătate. Să știu că a meritat efortul. (asta-s eu: simt mereu nevoia să văd rezultate concrete).

Urmează încă trei săptămâni în care se va cere mult de la mine și în care trebuie să cer mult de la mine; ceea ce îmi doresc este să ca din când în când să mai iau câte o pauză și să-mi păstrez o doză de energie și pentru a medita la cei cinci ani de căsătorie care au trecut, pentru a mă ruga pentru anii, care prin harul Domnului vor veni, pentru mă gândi la ce trebuie schimbat în dreptul meu pentru a ne fi și mai bine împreună, ca familie…și pentru a visa la măcar o zi de relaxare DOAR pentru mine…și la o vacanță frumoasă DOAR pentru noi trei. Să mai zic și de o întâlnire DOAR pentru noi doi?

Aniversarea celor 5 ani de căsătorie ne-a găsit departe unul de celălalt, dar oftând de dor și rugându-ne unul pentru altul…

#rezist 🙂

Tudor la 2 ani


Cred că a sosit vremea să deschid, în sfârșit, blogul și să aștern aici câteva gânduri care tot aleargă prin mintea mea. Deși în ultimele luni m-am simțit lipsită de inspirație și cuprinsă de apatie (în ceea ce privește scrisul),  m-am tot gândit că ar fi bine să nu părăsesc de tot această pasiune de a scrie. Încă nu știu dacă acest post este un nou început, nu am încă niciun plan bine stabilit, dar am dorit să mă opresc și să povestesc despre cea de a doua aniversare a lui Tudor.

Ca orice mamă nostalgică, îmi e dor să-l țin în brațe ca pe un bebeluș, iar el, ca orice băiețel mare, se zbate cât poate de tare să scape din strânsoarea mea. Din când în când mai cere să ne jucăm „de-a bebelușul” (un joc inventat de mine) și atunci stă liniștit în păturică și imită plânsul unui nou născut, iar eu îl țin în brațe și îl plimb prin casă.  Dar dincolo de acest dor al oricărei mame ai cărei copii cresc, e o binecuvântare faptul că Tudor crește, se dezvoltă normal, e sănătos și capătă noi deprinderi și obiceiuri. E drept că ne-am dori să vorbească mai mult decât o face acum și să își depășească anumite frici pe care le moștenește de la noi, dar trebuie să muncim și noi puțin: să-l ajutăm și să avem răbdare.

Pe lângă taskurile zilnice, deja binecunoscute acum (hrănit, spălat, adormit, jucat, mers în parc, citit, schimbat etc) în ultimele zile am văzut că apar noi provocări la orizont.
Ah, și eu credeam că voi fi singura mamă din lumea asta care nu se va confrunta cu supărările și celebrele crize de la doi ani.
Primele dăți m-am amuzat în sinea mea văzând un pui de om cum se supără și face câteva ture prin casă sau plânge cu lacrimi de crocodil de la te miri ce, dar am văzut că gluma se îngroașă, iar  psihicul meu are mereu nevoie de un restart. Nu mi-am dat seama cât de obositor poate fi să încerci de 10 ori pe zi să-i explic unui copil de doi ani că e în regulă să fie supărat dacă nu-i dau voie să facă ceva, că e ok dacă nu a pus piesa de puzzle corect din prima, că în parc nu trebuie să ne temem de alți copii. Energia se scurge picătură cu picătură după ce explic iar și iar că trebuie să schimbăm pampersul (și că trebuie să învățăm să folosim toaleta) sau după ce mă lovesc de 5 refuzuri din partea lui când îl rog să își strângă jucăriile. Ah, și cel mai mai greu de suportat sunt smiorcăielile și insistențele plângăcioase.

Înțeleg că de acum încolo avem de lucru la un alt nivel: gata cu nopți nedormite, alăptat și plâns de bebeluș neajutorat; acum avem un toddler în toată regula cu dorințe clare, care învață că este o persoană distinctă. Răbdare și înțelepciune, asta ne dorim, noi, de ziua lui.

În același timp  ne bucurăm atât de mult de această perioadă în care drăgălășenia se împletește cu energia, jocul, descoperirea unor noi pasiuni, învățarea, naivitatea și prosteala specifică copilăriei, jocul de-a v-ați ascunselea (în care noi trebuie să ne prefacem că nu-l vedem, că-l căutăm din greu, iar el se bucură sincer când îl găsim). Prețuim ajutorul lui de copil atunci când din propia inițiativă  ne curăță de scame și ne dă încălțătorul de pantofi, când deschide sertarele din bucătărie și își ia de acolo ce îi trebuie pentru a face mâncare, când ne amintește că nu ne-am rugat la masă și când nu ratează nicio spălare pe dinți.

La mulți ani, copile iubit (și chitarist)!