SILVIA OLOGEANU – MEREU PRINTRE OAMENI. MEREU ÎN CĂLĂTORIE. (partea a II a)


Prima parte a interviului se află aici.


Ce te-a învățat Domnul în perioadele de pregătire a misiunii/în misiune?

Am învățat lucruri mari despre Dumnezeu și lucruri noi despre mine. Am văzut credincioșia lui Dumnezeu, în detalii. Cum El este Același dintotdeauna, și că manifestă  aceeași putere vindecătoare, a sufletelor și a trupurilor. La Dumnezeu nu există limite,  El lucrând nu în felul în care mă așteptam eu, ci depășindu-mi orice așteptare. Promisiunile Lui Dumnezeu s-au împlinit cu credincioșie în viața mea personală și în jurul meu. Mă temeam uneori să nu scot un text din context , pentru a-l face pretext, dar  când am căutat cu sinceritate ca El să îmi vorbească, Cuvântul Lui mi-a fost lampă și lumină pe cărare. Cred că au fost și momente când am pus înaintea Domnului o listă deja întocmită, ca El doar să o parafeze, însă în bunătatea Lui, nu mi-a dat ce am cerut. Am primit însă ceea ce era cel mai bun pentru mine, la momentul considerat potrivit de El. Și astfel ajung uneori să Îi mulțumesc pentru ce nu îmi dă, chiar dacă eu consider că este timpul potrivit.

Am experimentat puterea rugăciunii. Și cum să mă îndoiesc că El nu răspunde la timp, când uneori nici nu am terminat rugăciunea, și răspunsul este deja în fața ochilor mei?!  Am văzut cu ochii mei minuni, lucruri care nu pot fi explicate omenește. Spre exemplu, eram în baza misionară Jocum, Guinea Bissau, și într-una din nopți au venit hoții să fure panourile solare, care sunt la mare căutare într-o țară în care soarele este generos tot timpul anului. Cine mă știe, știe că nu mă sperii prea ușor și sunt curajoasă. Dar în noaptea aceea, realizând ce se întamplă chiar deasupra camerei noastre, frica m-a paralizat. Stăteam în pat, fiindu-mi teamă să fac vreo mișcare, știind că hoții sunt înarmați cu cuțite, și nu auzeam ca paznicul ar fi treaz. În locul acela am chemat din nou protecția lui Dumnezeu peste noi, medicii, și peste toți ceilalți misionari din bază. Am început să rostesc Psalmul 91. Am ajuns la partea „Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții… căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale”. Știu că îngerii Domnului au tăbărât chiar în acel moment în locul în care mă aflam. Nu doresc să spun că doar atunci Dumnezeu și-ar fi mobilizat armatele de îngeri, dar pentru siguranța mea, am simțit prezența lui Dumnezeu într-un mod fizic lângă mine. Mă tot ștergeam la ochi și o întrebam pe prietena mea, trează și ea, dacă vede ce văd eu. Nu am putut distinge chipul acelor creaturi, erau doar prezențe luminoase care umpleau camera, făcându-mă să mă simt păzită și iarăși fără teamă, chiar dacă afară parcă se dezlănțuiau forțele întunericului.

  • Povestește-ne despre ultima călătorie misionară

Cea mai recentă călătorie până la o margine a pământului a fost  anul acesta, din 17 ianuarie până în 14 martie 2017. „Iată-mă, trimite-mă” au răspuns: Anișoara, Ana-Maria, Elisa, Daniela, Lidia, Ruxi, Marta și subsemnata. Ne-am rugat fierbinte timp de o lună ca Dumnezeu să pună pe inimă  unui  bărbat să ne însoțească în misiune. Cu doua zile înainte să plecam, Cornel a răspuns chemării lui Dumnezeu chiar dacă nu avea pașaport, carnet de vaccinări cu vaccinul obligatoriu pentru zona aceasta, diploma de medic tradusă și bine-nțeles nici biletul de avion. Știam însă că Domnul va purta de grijă. Și așa s-a întâmplat. Când am încercat să plătim biletul lui (în aeroportul din Budapesta) cu cardul -unul despre care știam că ar trebui să fie gol-, am constatat ca prin minune că era întreaga sumă pentru bilet ba încă și suma necesară pentru bagajul suplimentar. Aveam să aflu doar peste două luni, la întoarcerea în țară, că tranzacția fusese acceptată, deși în acel moment nu era nici macar un leu în cont. Suma a fost acoperită ulterior. După un zbor lung, am ajuns cu bine în aeroportul din Dakar, unde urma să ne aștepte Dovani (misionarul brazilian care ne însoțea în Guinea Bissau), undeva la iesire din zona de frontieră. El aterizase în ziua anterioară sosirii noastre, însă nu și bagajele lui. Aceasta a fost, în final, o binecuvântare, doar astfel el ne-a putut întâmpina  în zona de preluare bagaje când am ajuns și noi. Prezența lui a fost mai mult decât  binevenită pentru că din cele 19 bagaje de cală, ne-au fost confiscate 9 dintre ele (care cuprindeau peste jumătate dintre medicamente). Noi aveam acceptul de intrare a medicamentelor în Guineea Bissau, dar nu bănuiam că avem nevoie și în Senegal pentru tranzitare.  Am reusit să recuperăm 3 dintre bagaje și ne-au chemat următoarea zi. Într-unul dintre bagaje de afla medicația zilnică a lui Cornel (care are diabet insulino-dependent).  Ziua urmatoare, Ruxi, Cornel si Dovani s-au întors după bagaje, cu credința că totul se află în mâna lui Dumnezeu. În Africa nu se aplică legile din România, dar se aplică legile lui Dumnezeu.  Au trecut pe la vreo 10 „șefi”. Când au ajuns la unul dintre șefii importanți, Dovani s-a împrietenit cu el, cunoscându-i  dialectul „criolo”. I-a câstigat încrederea, iar „șeful” a început să-i povestească despre bunicul lui care încă trăiește în Guineea Bissau. Astfel, Domnul a făcut să capete trecere înaintea lui. El a încercat să ne ajute, dar soluțiile lui finale au fost fie o adeverință de la Ministerul Sănătății din Senegal (lucru care ar fi durat prea multe zile), fie o escortă (soluție prea costisitoare). Așteptând cu sufletul la gură continuarea acțiunii care ne avea pe noi drept personaje principale, ne-am grupat pentru rugăciune. Chiar în momentul acela a intrat cineva care i-a condus la mai-marele vămii. Acolo, nu numai că ne-au fost înapoiate  bagajele, dar ne-au făcut și actele necesare pentru tranzitarea medicamentelor către Guineea.

„Că dacă crezi puternic, nimica nu-i spre rău, ci totul se va-ntoarce spre-un și mai bine-al tău”, spune un vers de cântare, însă, deși călătoria era abia la început, simțeam cum rugaciunile celor de acasa ne însoțesc pretutindeni și în orice moment. Când Dumnezeu te cheamă și pleci prin credință, ai parte de binecuvântarea de a asculta de glasul Lui și bucuria de a fi în voia Lui. Dumnezeu ne-a chemat să slujim împreună ca echipă, din mai multe orașe din țară, medici, asistenți, farmaciști, să ducem Vestea bună și să alinăm suferințele oamenilor nu doar în spitalele din țară, unde muncim, dar și în Africa! Am fost găzduiți într-o bază a misionarilor brazilieni în Gabu, oraș din Guineea Bissau, și colaboram cu clinica Bethesda din cadrul bazei. Clinica are un laborator pentru diagnosticarea malariei (boală transmisă de țânțarul anofel și foarte frecventă în zona aceea), o mică farmacie și un „cabinet” stomatologic unde se fac doar extracții dentare. Împreună cu misionarii brazilieni, care slujesc acolo pe termen lung, am fost în câteva triburi musulmane și animiste, ajutându-i la crearea de noi punți spirituale cu localnicii. Am avut ocazia să ne rugăm pentru toți aceia pe care îi consultăm, daca erau de acord, arătându-le, în mod practic, dragostea Dumnezeului nostru viu și adevărat. În cadrul bazei este construită o școală creștină unde 725 de musulmani studiază; în fiecare an adăugându-se noi elevi, datorită numelui bun al creștinilor din Gabu.

Condițiile în casa unde am stat au fost relativ bune, am avut în mod limitat lumină, curent, internet și nelimitat praf, tânțari și lilieci.

Pentru a fi și voi parte din experiența noastră trăită acolo, neputând să vă cuprind pe toți în fotografii, vă ofer o altă imagine, un care reflectă o pagină din jurnalul meu de călătorie din acea vreme.

17- 23 februarie 2017, Cacine – Tombali, ora 19:00

Cacine,  un orășel maritim din sudul Guineei Bissau, cu ieșire la râul Cacine, afluent al Oceanului Atlantic. Nu știu dacă becurile solare care luminează un sfert dintr-o stradă sau afacerea coreenilor cu pește l-au ridicat la rang de oraș, dar totul arată destul de rustic. Aproape de port, cu o curte îngrijită și împodobită de flori, se gasește biserica din Cacine. Construcția are o singură sală, iar pe peretele din față este desenată harta lumii. În felul acesta le-am putut arăta și noi unde este țara aceasta cu nume ciudat, „Romenia” cum o numesc ei.

Timpul aici în Guinea Bissau are un ceas diferit de al nostru, al europenilor. Atât de repede trec anii, încât mulți dintre pacienții noștri nu știau să spună câți ani au, ci doar aproximează, unii cu marjă de eroare de netrecut cu vederea chiar și pentru ochiul meu neformat în a aprecia vârsta lor. Într-una din zile, când consultam la clinică, aveam în față o pacientă care, după spusele ei, avea 140 ani.

Nu existau orare ale mijloacelor de transport, totul decurge în funcție de numărul persoanelor care ar trebui să se înghesuie pentru a încăpea (5-6 pe o banchetă de 3 persoane), de numărul bagajelor pentru care se întârzie mult, doar pentru a le găsi un loc deasupra sacilor, a geamantanelor, a cuștilor cu păsări vii, a lemnelor, a bidoanelor cu ulei de palmier deja existente parcă dinainte să urce orice pasager. 

Canifaque este tribul unde era plănuit să ajungem în data de 18 februarie 2017. Mareea nu a fost în favoarea noastră și plecarea s-a amânat 4 ore, timp pe care l-am petrecut așteptând ca apa să ajungă în dreptul bărcii pentru a o putea propulsa apoi în râu, după ce deja străbătusem o oră cu o altă mașină până în „port”, un loc unde era staționată această barcă. Dar noi mergeam în numele Domnului Isus, de care și valurile ascultă! Când apa a fost suficient de înaltă, am putut urca în barcă. Deja admirasem peisajul asemănător parcă unei delte, cu mlaștini, culturi de orez și câmpii cu mangrove, brațe ale râurilor care se despărțeau, coloristica bogată a păsărilor, peisajul rupt parcă dintr-o carte cu misionari. După două ore și  jumătate de călătorit cu barca cu motor, am ajuns la destinație. Locuitorii din trib ne-au ajutat să transportăm geamantanele cu medicamente în stilul lor caracteristic, având un suport suficient de rezistent pe cap, pe care se depozitează greutățile. Am încercat și eu, este într-adevăr o tehnică bună, dar asta explică și numărul mare de dureri osoase și musculare, motivul des cu care ei se prezintă la consultație. Chiar și copiii, care sunt în creștere, cărora nu li s-a format musculatura, obișnuiesc să poarte sarcini nepermise pentru greutatea lor. Ne-au prezentat sefului de trib, apoi oamenilor din sat și  fără să stăm prea mult pe gânduri am început munca. Au ales repede un loc pe care l-au considerat optim pentru consultații, adică ne arătau o casă dintr-aceea din cărămizi de pământ, ne întrebau dacă este potrivită și în minutele următoare eliberau totul din interior, camera transformându-se pas cu pas într-o primitivă, dar veritabilă „clinica”. Au venit mulți oameni, prea mulți, probabil toată suflarea sătească. Îmi plăcea să îi observ între consultații și vedeam că veniseră de fapt să socializeze. Muncesc mult fizic și aproape toți au dureri generalizate, de luni sau ani de zile, cel putin la adulți nu am văzut patologii acute, cu excepția unui singur caz de malarie. În schimb, Ana și Lidia, care au avut onoarea să consulte copilașii, nu au avut atâtea medicamente cât ar fi avut nevoie. Am întâlnit iarăși problema abuzului sexual al fetițelor, iar asta ne-a îndurerat inima. A urmat o seară cu totul spontană. Ni s-a dat vestea că, din pricina mareei, nu avem posibilitatea să ne reîntoarcem în Cacine și trebuie să înnoptăm chiar în trib. Când luna nu răsare, întunericul e dens, nu vezi absolut nimic în jur. Dar spectacolul oferit de strălucirea stelelor, în tăcerea nopții,îți taie respirația. În drum spre Canifaque am întâlnit pe brațul râului niște pescari, de la care am cumpărat 3 pești, care ne-au fost cina (am fost cel puțin 15 guri). Măcar de-ar fi fost ca la inmulțirea peștilor! Ni s-a arătat locul unde noi, femeile, trebuia să cinăm dintr-un anumit lighean, bărbații având un lighean separat. Am putut simți pe pielea și pe stomacul meu discrimarea adusă femeilor. În locul indicat pentru femei, se găsea o cratița cu un sos și trei capete de pește cu o parte subțire, aproape filiformă, din corpul unui pește numit „lenguado” și muuuult orez care se mănâncă cu mâna. A trecut și noaptea aceea și a urmat o nouă zi. Sătenii s-au așezat în fața „cabinetului”, socializând între timp. A fost ziua când am rămas și fără apă potabilă. Dar mulțumim Domnului că nimic nu este ascuns de cunoștința Lui și când mareea a fost iarăși în favoarea noastră, am ajuns înapoi în ținutul Tombali, Cacine. Am simțit atacurile celui rău, iar lupta spirituală care se dă pentru acea zonă este puternică. Dar am înțeles totodată ce mult a însemnat pentru localnici să ajungem la ei, ajutorul medical acordat a fost neprețuit, iar rugăciunile făcute pentru ei, bine-venite. Sunt trei sate în această zonă, la care accesul este exclusiv cu barca, unde timp de 5 ani (2005-2010) a existat prezența evanghelică. Sătenii i-au alungat pe creștini în anul 2010. Acest moment a coincis și cu fuga fetițelor cu vârste de 9, 10, 11 ani. Mă refer la fetițe care au cunoscut Evanghelia și au refuzat să se căsătorească cu barbați cu vârsta peste 60 de ani. Se practică încă în zilele noastre căsătoria forțată, o înțelegere între tații fetițelor și prieteni de-ai lor care deși au câteva soții, își iau în harem și fetițe. În decurs de câteva săptămâni, au reușit să fugă, folosind o barcă de lemn, pe care ei o numesc „canoe”, iar biserica din Cacine le-a ajutat să ajungă în Bissau, în capitală. Acolo în capitală au fost ajutate să se reintegreze, o familie s-a mutat împreună cu ele, este închiriată o casă pentru ele, le este plătită de către biserică taxa de școlarizare și asigurată mâncarea, hainele. În ultima perioadă, frații noștri creștini s-au reîntors în aceste trei sate din deltă să îi viziteze, iar dacă Dumnezeu va voi, sunt misionari care se roagă pentru a se stabili în mijlocul lor.

“Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. Poporul care umblă în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină.” (Isaia 9:1-2).

„Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5:16), asadar noi suntem purtătorii acelei lumini care nu poate trece neobservată.

  •  Cu ce gânduri te-ai întors din ultima călătorie misionară?

Dacă în primele călătorii misionare, sărăcia a fost ceea ce m-a impresionat, de data aceasta, întunericul spiritual în care trăiesc acești oameni mi-a impactat viața. Aduc încă jertfe umane sau animale, încercând să câștige favoarea dumnezeilor lor. Valoarea unei femei, în lumea musulmană, este dată de numărul copiilor ei. În consultații, am întâlnit multe femei care mă implorau cu lacrimi să fac ceva pentru ele să poată ramâne însărcinate, sau dacă aveau un singur copil, să poată avea mai mulți. M-am întors cu gândul să mă documentez mai mult despre ceea ce cred ei, de ce cred, că dacă va mai exista o dată viitoare, să știu cum să Îl prezint pe Domnul Isus în timp ce îi voi și consulta.

Erau atâția oameni care veneau să fie consultați, încât era o provocare mare să ajungem cu prioritate la aceia care într-adevăr aveau nevoie de ajutor medical, nu doar cei care aveau nevoie de atenție și dragoste din partea noastră. Îmi doresc să știu mai bine patologia tropicală și nu numai, pentru a fi și mai eficientă, dacă Dumnezeu va mai îngădui o dată viitoare.

 Aveam impresia că puținul meu este insignifiant față de nevoia oamenilor de acolo, însă de data aceasta m-am bucurat să fac acest puțin, cu dedicare și dragoste, fără părere de rău că nu pot mai mult. Sunt limitată, aveam nevoie să mă și odihnesc , ca apoi ziua următoare să o iau de la capăt.  Pot trata un copil pentru un episod de malarie, uneori  i-am oferit o masă caldă, haine și încălțăminte, însă dacă nu îi vorbesc și despre Domnul Isus care poate să îi fie tot ce are el nevoie, nu am făcut suficient.

Mi-am ales  specialitatea de boli infecțioase pentru că mi se părea fascinant, încă din studenție, cât de repede se poate reface un om, indiferent de cât de gravă poate să fie afecțiunea lui, uneori, dacă primește la timp tratamentul potrivit. Îmi place că poți vedea rezultate rapid, în termen foarte scurt. Nu același lucru se întâmplă și pe câmpul de misiune. Uneori, poți trăi într-un trib de 18 ani, cum este cazul unor prieteni misionari, și deși toți din trib sunt prietenoși, și recunosc că Dumnezeul lor face minuni, nu pot crede și în Domnul Isus, despre care au auzit că ar fi murit pentru păcatele lor. Când știu că duc lupta cea bună, nici măcar lipsa rezultatelor nu ar trebui să mă descurajeze să continui ce am început. Nimeni nu plantează o sămânță, ca mai apoi zilele următoare să aștepte să și crească. Anumite lucruri au nevoie de ani lungi și grei până ce ajung să își dea rod: „Cei care vor semăna cu lacrimi, vor secera cu cântări de bucurie” (Psalmul 126:5).

               Am vorbit despre ce a făcut Dumnezeu în Africa ori de câte ori am avut ocazia, cu oricine, uneori folosind aceasta tocmai pentru a-L introduce pe Domnul Isus  în discuție. Și am observat cu bucurie că anumite lucruri petrecute acolo, pot atinge inimile de aici. Și mă gândesc acum la colegii mei de serviciu care în mod sincer s-au îngrijorat pentru mine că ma expun bolilor tropicale. Uneori ei mă întreabă de ce trebuie să merg atât de departe, riscând atat de mult.  Consider că nu trebuie într-adevar să aștept doar o astfel de ocazie, ci să fiu pregatită, și oricând și oricum ar suna chemarea, să fiu gata să spun  „Iată-mă, trimite-mă”, pe strada mea sau în depărtări.

Advertisements

Silvia Ologeanu – Mereu printre oameni. Mereu în călătorie.


(poză din prima noastră tinerețe 🙂 )
Pe Silvia Ologeanu o cunosc de când eram mică și ne jucam (în timpul programului de biserică) „de-a botezul” sau „surprize-surprize”. De-a lungul copilăriei, adolescenței și până în prezent am strâns o mulțime de amintiri frumoase care ne sunt tare dragi. Anii au trecut, dar imaginea despre Silvia nu s-a schimbat…a rămas aceași fată credincioasă, decentă, empatică și plină de dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni. De fapt ceva tot s-a schimbat: a crescut în toate aceste domenii. Admir la ea felul în care știe să-și folosească timpul cu folos și în folosul altora și o apreciez pentru bucuria și încrederea ei în Domnul.
Acum, Silvia este în ultimul an de rezidențiat și a mers în câteva călătorii misionare despre care ne povestește mai jos.


  • Cum și de când ai simțit că Domnul te cheamă să mergi misionară în altă țară?

Dumnezeu a aprins focul misiunii în inima mea încă din perioada când povestirile adevărate ale misionarilor erau considerate de mine cele mai captivante momente de lectură. Mi se părea uimitor cum același Dumnezeu despre care auzisem de la părinții și bunicii mei, se implică atât de concret în viața celor care Îl cheamă. Rugăciunile făcute de către misionari, mijlocirea celor de acasă și apoi izbăvirea lui Dumnezeu atât în moduri  obișnuite cât și excepționale, a trezit în mine dorința de a experimenta puterea rugăciunii în viața mea. Și am învățat să ascult vocea Domnului, să fac pași prin credință, ca atunci când voi fi chemată, să fiu echipată și să plec. Încă de atunci voiam să Îl mărturisesc pe Domnul Isus departe, însă nu eram gata să o fac față de vecinii mei, colegii mei de scoală, adică față de cei din proximitatea mea. Am intrat în „școala” în care însuși Dumnezeu este tutorele și ca orice ucenic care dorește să-i semene Maestrului, am căutat să înțeleg inima Lui jertfitoare pentru toți, chiar și pentru acei care nu au înțeles prețul care s-a plătit pentru iertarea păcatelor lor.

Am crezut mulți ani că trebuie să fiu înzestrată cu daruri speciale pentru a-L mărturisi pe Domnul Isus sau că este suficient să trăiesc frumos înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, iar faptele mele să vorbească. Dumnezeu poate să lucreze în chip minunat cu noi, dacă Îi permitem, și fără noi, dacă trebuie. Am învățat că dacă nu ies din zona mea de confort, mergând pe strada mea sau în orașul și județul vecin, să povestesc în ce fel a fost schimbată viața mea de când L-am întâlnit pe Domnul Isus, cu siguranță nu voi simți o dragoste ieșită din comun pentru  oamenii din triburile îndepărtate. Și acestea sunt materiile pe care le-am parcurs, iar examenele le-am trecut când preocuparea pentru mântuirea oamenilor a devenit prioritate pentru mine, și abia atunci am înțeles cu adevărat semnificația versetului: „Îmi veți fi martori” (Faptele 1:8) oriunde în această lume. Ierusalim a însemnat pentru mine membrii din familie care, fie nu cunosc în mod personal puterea Crucii în viața lor, fie îngrijorările lumii acesteia le-au înăbușit credința. Iudeea a fost grupul persoanelor cu care am petrecut mult timp în perioada studiilor, colegii de liceu, facultate, apoi de serviciu. Când am ajuns în misiuni medicale sau cu grupul coral Continental în Oltenia, Dobrogea, Moldova, toate acestea au fost Samaria mea. Doar după acest parcurs deloc lin, cu încercări, am primit ștafeta pentru a merge la marginile pământului.

  • Când a fost prima calatorie misionară?

Primul raspuns care mi-a venit în minte este chiar localitatea Cervenia, județul Teleorman, în vecinătatea locului unde am crescut, unde în perioada adolescenței mele mergeam cu un grup de fete. Un număr  frumos de copilași veneau în fiecare duminică să asculte povestiri din Biblie, învățând cântece noi și jucându-se. Dar cred că știu la ce te-ai gândit când mi-ai adresat întrebarea.

Slujbele de vară ca baby-sitter din Madrid, când petreceam aproape tot timpul printre spanioli, mi-au facilitat învățarea rapidă a limbii spaniole. Copilașii mi-au fost cei mai iscusiți profesori.  Fără să știu, deja intrasem în procesul de modelare pentru ce avea Dumnezeu peste ani pregatit pentru mine. Tocmai când urma să susțin ultima sesiune la Facultatea de Medicină, mi-am exprimat dorința de a fi parte a unui grup, pentru o misiune pe termen scurt.  Și nu este deloc întâmplător că am simțit chemarea Domnului într-o țară vorbitoare  de spaniolă. A fost un act de credință întrucat nu mi-am putut susține două dintre examene. Și nu era lucru ușor, deoarece  urma licența, puteam risca să nu promovez examenele și nu aveam prea multe ocazii de reexaminare. Și de data aceasta s-a împlinit în viața mea versetul  „căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Acest verset m-a urmărit  în momente când, omenește vorbind, ar fi trebuit să aleg lucrurile care veneau „pe deasupra”, dar mereu am urmărit mai întâi lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. În luna mai a anului de îndurare 2012, am ajuns în Republica Cuba, cu prima echipă exclusiv de romani care a mers acolo în scop evanghelistic, adică până la marginile pământului.

  • Povestește câteva experiențe faine cu Domnul pe care le-ai trăit în călătoriile misionare.

Orice loc în care talpa piciorului meu a călcat cu scopul de a-L mărturisi pe Domnul Isus, îl consider călătorie misionară, fie că e vorba de rudarii din Oltenia, comunitarea de musulmani tătari din Dobrogea, sârbii, vecinii noștri, sau românii din satele risipite ale munților Cernei. Și rămân suprinsă ca și în toate celelalte călătorii, Dumnezeu aduce în calea mea oameni deja pregătiți să auda despre El, ca într-un pământ deja pregătit să fie semănat Cuvântul lui Dumnezeu. Nădejdea mea este că niciun Cuvânt nu se va întoarce fără rod, fie că văd sau nu rezultatele.

Îmi amintesc că urma să înnoptăm undeva în Munții Cernei, în vara lui 2012, și am purtat în spate un cort mult prea greu pentru umerii mei. Dar neștiind că avem cu noi și alți saci mai buni și mai mici în greutate, nici nu a fost prea grea povara. O parte din echipă a rămas în „bază”, adică în casa unei familii de oameni temători de Dumnezeu care ne găzduiau câteva nopți. Pe oamenii din munții Cernei i-am găsit prietenoși și dornici să povestească. Nu știu dacă acest lucru se datorează distanței dintre două case, care poate ajunge chiar până la jumătate de oră de mers la picior. Mi-a plăcut să-i ascult mai mult decât să le vorbesc. Primiseră radiourile solare de la cei din Trans World Radio în urmă cu un an. Am campat, iar noi, fetele, am dormit în cortul despre care aminteam. Nu m-ar fi deranjat să îl fi cărat până acolo, dacă în timpul nopții nu ne-am fi trezit udate până la piele. Băieții, politicoși, ne-au lăsat să ne continuăm noaptea, pe uscat, în cortul lor, în timp ce ei au intrat la apă, la propriu :).

Auzind pățania din timpul nopții, o familie din munți și-a deschis casa și ne-a oferit o cameră nouă, fetelor, alții ne-au oferit brânză și lapte, alții fructe din producția proprie. Și nu pentru că am fi suferit și de foame, dar prin această întâmplare am văzut deschiderea sufletească a oamenilor cărora venisem să le spunem despre dragostea lui Dumnezeu.

  • Ce ți s-a părut cel mai greu în timpul cât ai fost în misiune?

Consider că cel mai greu lucru a fost decizia de a răspunde chemării lui Dumnezeu. Uneori am așteptat mult timp, întrebându-mă dacă și când să plec, alteori ocaziile au venit spontan și m-am decis imediat, tocmai pentru că știam ce anume îi spusesem Domnului în rugăciune. Dumnezeu a onorat dorința mea de a fi în voia Lui și nu a întârziat să îmi răspundă și, chiar dacă poate mi-aș fi dorit asta, răspunsul nu a venit niciodată nici mai devreme, nici mai târziu, ci exact la timp.

Îmi place să călătoresc, tocmai de aceea trebuia să mă asigur că această motivație nu mă îndeamna să îmi fac bagajul mai întâi. Și mereu mă gândesc, dacă altcineva poate împlini sarcina mea mai eficient, bucuroasă renunț. Dar știu cum Dumnezeu este Cel care a așezat în mine dorința după aventură, m-a impulsionat să ies de câteva ori din zona în care mă simțeam confortabil, să văd că sunt capabilă să înfăptuiesc lucruri chiar grozave cu ajutorul Lui și astfel greul s-a transformat în posibil.

M-au uluit criteriile lui Dumnezeu: oameni slabi în ochii lumii, timizi, cu talente care nu ies în evidență, și dintre aceștia, am fost și eu aleasă. Cred că eu mi-am fost cea mai mare piedică, întrucât Dumnezeu a pus multe daruri in mine. Eliberarea a venit în momentul în care uitând de mine, mă aruncam înainte, prin credință, știind că înspre direcția unde Dumnezeu călăuzește, El va pune și indicatoare de drum.

(va urma)