DOAMNA LUIZA BORȚOI: DIN EXPERIENȚELE ȘI EMOȚIILE UNUI PROFESOR (PARTEA a II a)


Continuarea interviului de aici.

  • Povestiți o experiență de care vă amintiți cu drag pe care ați trăit-o de-a lungul acestor ani de predare

Sunt multe momente dragi și e greu de ales. Voi povesti totuși despre o fetiță hipoacuzică pe care am acceptat-o în clasă deși „integrarea” copiilor cu CES (cerințe educaționale speciale) nu se practică. Fetița nu-și putea controla vocea, rostea sunete când subțiri, când groase și pe lângă faptul că nu vorbea bine, mai stârnea și râsul sau uluiala când o auzeai. Nu auzea bine și trebuia să te privească iar tu să vorbești rar (nu tare). În prima zi de școală le-am spus copiilor care e problema ei și cum ar trebui să procedeze. A fost o serie de copii deosebită. Nimeni nu a râs, în fiecare pauză era cel puțin un coleg care se juca cu ea, era mereu încurajată. Mi-a trebuit și mie multă răbdare, uneori uitam că înainte de explicații trebuia să o ating și să îi spun să se concentreze, să mă întrerupă când nu mai înțelege etc. După 4 ani a fost la evaluare și comisia de medici a fost uimită de progresele ei: era aproape  ca un copil normal spre deosebire de cei care terminaseră ciclul primar la școala de hipoacuzici și care vorbeau greu. A făcut între timp și facultatea, e economistă. Au fost unii din cei mai frumoși ani și frumoși copii în acea generație.

  •  Cum arată o oră de limba română (de exemplu) în clasa dvs?

Unele ore sunt amuzante, altele mai plictisitoare. Cred că orele de română sunt plictisitoare când trebuie să aplici reguli, să transcrii. Dacă putem face joc de rol, sau dezbatem, luăm apărarea, acuzăm, argumentăm, e antrenant. Mie îmi plac orele de română în care vorbim mult și cred că și copiilor. Orice oră începe cu pauza care tocmai s-a terminat și întâmplările din ea. Apoi leg discuția de subiectul lecției. Urmează verificarea temei, explicarea aspector neclare și lecția nouă. Orele nu seamănă una cu alta, sunt niște structuri fixe (metodic vorbind) dar cel mai important lucru este ce învață copilul, nu cum a învățat (de aceea sunt atât de multe metode, procedee, abordări). Deși am un plan în minte, pot inventa altceva, schimb și exploatez momentul. Când erau manualele unice, nu puteam să fac la fel lecțiile, adică să „pun placa” căci erau alți copii, alte experiențe de viață, alte nevoi.

  • Cum le insuflați elevilor pasiunea pentru învățat? Reușiți să îmbinați valori morale/etice cu lecțiile din programă? Cum?

Pasiunea pentru învățat vine din pasiunea cu care prezinți tema în fața clasei. Copilul se entuziasmează și vrea să afle mai mult, caută singur sau pune întrebări. Dacă i se pare dificil pe parcurs, abandonează domeniul. La istorie toți sunt cu gura căscată la oră, dar doar 1/3 devin pasionați și dovedesc în timp că le place. Vreau să spun că această pasiune nu ține doar de profesor ci și de aptitudinile, înclinațiile copilului, de exemplul părinților. Copilul are de citit un text, o carte (ca temă). Părinții seara citesc și ei. Inevitabil copilul va face același lucru. Dacă apoi obișnuiesc să comenteze ceea ce au citit, este și mai bine: cu siguranță nu va ocoli niciodată lectura!

Conținuturile programelor școlare oferă aproape constant, la toate disciplinele, ocazii de abordare a valorilor morale: fie textul vorbește despre relațiile dintre membrii familiei („Doi frați cuminți” de Elena Farago, „Hoțul” de Tudor Arghezi, „Domnul Goe” de I.L.Caregiale ș.a.) fie despre curaj, îndrăzneală, adevăr, prietenie („Sărbătoarea” de Sultana Craia, „Umbrela roșie” de Titel Constantinescu, „Puțin guturai” de Cleopatra Lorințiu etc), eroism, tenacitate (în prezentarea personalităților istorice, științifice, exploratori, inventatori etc). Apoi toate lucrurile care se petrec pe parcursul orelor de școală oferă multe ocazii de a comenta „incidentul”, mediere a conflictelor, colaborare, compasiune.
De exemplu, copiii m-au întrebat dacă facem și noi petrecere de Hallowen. Le-am povestit întâi de unde vine sărbătoarea (istoriile despre dovleac, zicala „trick or treat”) apoi le-am spus că eu îl iubesc pe Dumnezeu și nu vreau să sărbătoresc Halloween. În plus, nu e obligația mea ca profesor să fac asta la școală. Dacă după tot ce au aflat, ei doresc să se costumeze în schelete, vrăjitoare etc, este alegerea lor pentru timpul lor liber. Cei mai mulți nu au mai dorit, ba chiar s-au revoltat că cei mici au fost speriați de câțiva copii costumați.
Orele de științe mi-au oferit mereu ocazia să vorbesc despre Dumnezeu care a creat lumea, să folosesc informațiile din cărți pentru a-i pune în situația de a gândi logic și a trage singuri  concluzia că nu poate fi „din întâmplare” așa de bine organizat și înlănțuit totul.

  • Ce sfat i-ați da unei profesoare aflată la început de drum?

Un profesor este tot timpul în lumina reflectoarelor: vei fi văzut, observat, judecat nu doar la școală, ci peste tot. Copiii te iau ca model, te imită; părinții te studiază, analizează. Dacă ești atent ca ceea ce spui să și trăiești, și tu te schimbi în bine. Ca profesor nu te poți plictisi. Sfatul meu este să se gândească la fiecare copil ca la următorul Eistein sau Van Gogh sau președinte sau viitorul cel mai bun vecin.

  • Ce le-ați spune părinților ai căror copii nu merg încă la școală? Pe ce să pună accentul în educația lor astfel încât începerea școlii să fie o experiență plăcută pt toți cei implicați (copil, profesor, părinte).

Copiii sunt curioși și avizi de informație. Deficitari sunt la capitolul relaționare. Accentul ar trebui pus pe comunicare, colaborare , iertare, compasiune, altruism (greu, foarte greu !). Cred că mai e important să fie încurajați să se ridice, să nu se dea bătuți, să știe să se plictisească căutând singuri activități. Trebuie lăsați să se joace cu alți copii în lipsa obiectelor (să alerge, să se ascundă.) și să își rezolve singuri conflictele. Am avut demult o situație în care doi copii s-au certat într-o pauză la școală. Părinții au intervenit, s-au certat și nu și-au mai vorbit. Copiii s-au împăcat însă imediat și au rămas buni prieteni, au urmat chiar același liceu. Păcat că adulții nu au înțeles nimic din atitudinea copiilor lor !

Apoi, ar trebui încurajați să fie politicoși dar curajoși și să spună ceea ce îi deranjează și nu pot rezolva singuri (de exemplu îl deranjează colegul de bancă pentru că îi ia creioane din penar sau îl deranjează faptul că nu are apă la el, îi e sete și nu știe ce să facă; îl deranjează că profesorul nu s-a uitat la fișa lui sau că  l-a certat neobservând că alt copil a aruncat cu guma etc). 

 Sursă foto: aici

Advertisements

Doamna Luiza Borțoi: din experiențele și emoțiile unui profesor (prima parte)


Astăzi vreau să vă fac cunoștință cu o persoană care este mereu atentă să-mi recomande articole interesante despre dezvoltarea emoțională a copiilor și care nu obosește să se documenteze despre tot ce ține de copii. Exact cum îi stă bine unui dascăl pe mâna căruia ai vrea să-ți lași copilul. Pe doamna Luiza Borțoi o cunosc de aproximativ 4 ani și la început mi-a atras atenția prin faptul că își asorta frumos hainele, iar mai apoi prin faptul că mi-a recomandat cărți frumoase pe care să le citesc (așa l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt). Este profesor în învățământul primar și 10 generații de elevi au avut oportunitatea de a fi modelați de dumneaei. Pe lângă calitățile de profesor dedicat și pasionat de munca pe care o face, doamna Luiza scrie și povestește foarte frumos despre copiii ei și despre experiențele din toți acești ani de catedră.


  • De unde vine pasiunea pentru copii și pentru educarea lor?

Cred că îmi place să explic, să ofer informații, să fiu utilă. Nu mă gândeam la 14 ani să devin învățătoare, dar familia a decis că liceul pedagogic te pregătește pentru o meserie frumoasă, cu loc de muncă în București și așa am ajuns să descopăr că îmi place psihologia, pedagogia, că elevii mă plac și mă ascultă și că sunt liberă să mă joc și să inventez. Nu mi-au displăcut copiii vreodată, dar lucrând cu ei nu poți să nu-i iubești: sunt fermecători, fascinanți, amuzanți. În concluzie, faci pasiune pentru ei!

  • Vă mai amintiți cum a fost primul an din învățământ? Primii elevi? Câte generații „v-au trecut prin mâini”?

Primul an a fost destul de greu. Deși ținusem peste 100 de lecții cu elevi din toate clasele primare, la toate disciplinele, nimeni nu ne pregătise pentru întâlnirea cu părinții copiilor. La 19 ani trebuia să „consiliez” adulți cu cel puțin 10 ani mai mari (îmi povesteau tot felul de drame personale, de situații în familie care traumatizau copiii) sau să le explic argumentat că un copil cu un 10 poate lua și 4 la extemporal dacă nu a învățat. Îmi amintesc foarte bine prima zi de școală când,  fiind singură cu elevii mei cu 9 ani mai mici (la lecțiile  din liceu tot timpul eram asistate de un profesor), am constatat că execută tot ce le spun. M-am gândit atunci că se pot opune și nu-i pot obliga să facă ceea ce doresc eu. Oare ei nu știu asta? Am fost șocată. Am simțit că dețin o putere pe care nu o bănuisem niciodată și că sunt responsabilă de felul în care utilizez puterea. Am devenit conștientă că răspund de viața lor, a copiilor, mai mult decât de informarea lor.

În acea clasă erau doar 21 de copii din toate categoriile sociale. Doi frați (unul mai mare, celălalt mai mic)  nu veneau la școală că nu aveau cu ce să se îmbrace . Am făcut rost de haine  și ghete pe măsură, le-am dus acasă și a doua zi au venit. Au terminat 4 clase (nu era voie să lași repetenți, dar nici eu nu puteam să le pun nota 5 fără să știe, așa că au învățat să scrie și să citească în clasele a treia și a patra). Peste ani, mama lor a strigat în gura mare în tramvaiul 13 „Săru mâna, tovarășa, că mi-ați învățat băieții! Eu sunt mama lui G și R”.  Am avut în acea clasă și copii foarte cuminți, buni, sârguincioși. Cu câțiva dintre ei m-am revăzut acum 4 ani și păstrăm legătura. Am avut 10 generații (două incomplete) și în septembrie voi lua ultima serie de elevi.

  • Cum arată o zi obișnuită pentru un cadru didactic?

O zi obișnuită începe cu rutina zilnică, apoi orele de predare (activitatea la clasă de la 8 la 12), perioada de corectat caiete și alte activități ce țin de sarcinile de serviciu. Acasă te apuci de treburi casnice și seara pregătești materialele pentru lecțiile de a doua zi sau mare parte din zi petreci pregătind lecțiile și, dacă mai apuci, faci și alte treburi. Oricum, duci acasă problemele de serviciu: fișe, rapoarte, tabele, materiale pentru ședințele cu părinții, mesaje, telefoane, activități extrașcolare pe care le documentezi, le planifici etc. Nu pleci de la birou, încui și până a doua zi ești liber să faci ce vrei fără legătură cu munca.

  • Sunt foarte mulți nostalgici care spun că în perioada comunistă se făcea școală adevărată, nu ca acum, când copiii și părinții se plâng de prea multe materii/teme/program încărcat. Ce părere aveți despre asta? Ce s-a schimbat în acești ani și spre ce credeți că se îndreaptă lucrurile?

Cred că abordarea e diferită, pentru că lumea în care trăim s-a schimbat cu viteză. În comunism trăiam cu frică, dar nu se învăța mai mult (nu se lăsau repetenți, așa că toți treceau clasa, indiferent ce și cât știau). Acum, informația este uriașă, nu poți fi enciclopedist ori stăpâni toată informația unui singur domeniu, iar copiii au azi discipline care nu faceau parte din materiile de acum 40-50 de ani. Azi copiii fac mai repede conexiuni și se deplasează mai repede dintr-un domeniu în altul. Pare că nu știu pentru că noi nu suntem capabili să flexibilizăm evaluarea lor și aplicăm în școală metodele de acum 100 de ani („luați o foaie de hârtie și scrieți!”). Mie sistemul de învățământ mi se pare cel mai rezistent la schimbare, aproape imuabil. Cred că familia se va impune mai mult în educarea și instruirea copilului și astfel ori va provoca o schimbare radicală în sistemul de învățământ, ori vor „supraviețui” actualului sistem doar copiii cu părinți puternici, marea majoritate rămânând „analfabeți”.

  • Cum caracterizați generațiile de acum față de cele de la începutul carierei dvs? Vi se pare mai ușor sau mai dificil să lucrați cu elevii de astăzi față de cei din trecut?

Este mult mai solicitant să lucrezi cu copiii de azi. În 1979 copiii erau obedienți, nu puneau întrebări decât dacă erau încurajați să o facă, nu își exprimau frustrarea verbal, plângeau. Azi copiii spun ce simt, ce gândesc, își exprimă nemulțumirea în toate modurile și pun orice întrebare le trece prin cap, se gândesc mai mult la ei  și la „acum”, aproape totul trebuie să fie distractiv, neplictisitor. Trebuie să îi înveți la școală să aibă răbdare, să se joace în grup, să își găsească singuri ceva de făcut, nu să aștepte mereu ca adultul să-i ofere „senzații tari”. Azi trebuie să ai răbdare multă nu doar cu copiii (care învață repede), ci mai ales cu părinții care sunt în criză de timp și obosiți și nu se pot pune decât cu greu în situația celuilalt.

  • Cum reacționează părinții care își înscriu copiii în clasa dvs când află că sunteți penticostală? 

Cum propaganda politică sau religioasă este interzisă în școală, apartenența religioasă nu e comunicată la înscriere. Părinții sunt deranjați doar dacă nu ești un profesor bun, corect, dedicat ori faci „religie” la ore ( îndoctrinare sau prozelitism). Prin urmare, cei de confesiune ortodoxă m-au apreciat ca persoană și ca profesor, cei de alte confesiuni (baptiști, penticostali, adventiști) au fost bucuroși că gândim la fel și copiii lor nu vor fi discriminați. A fost și o situație în care un tată (neoprotestant, zicea el) se aștepta să îi favorizez copilul (care lipsea de la școală, nu învăța) doar pentru că eram tot neoprotestantă. Niciun alt  părinte nu a fost nemulțumit sau obraznic, dar am avut un coleg care striga la mine  în curtea școlii „pocăita”.

  • Ce vi se pare cel mai greu în meseria pe o aveți?

Să nu obosești în lupta cu sistemul, alegând mereu ce e mai bine pentru copil.

(va urma)

Sursă foto: aici