A doua cezariană (Spitalul Elias, București)


Se spune că a doua cezariană e mai grea decât prima. În cazul meu s-a adeverit cel puțin din punct de vedere al intensității durerii după trecerea efectului anestezei și după ce nu am mai primit calmante puternice la intervale scurte de timp. Am simțit însă că această naștere a fost într-o notă mai pozitivă din alte puncte de vedere, față de prima cezariană. Eu am fost mai prezentă, mai conștientă de ceea ce se întâmplă, iar interacțiunea cu echipa medicală a fost simțitor mai bună față de acum 3 ani.

Una din rugăciunile mele din perioada sarcinii a fost ca Dumnezeu să îmi scoată în cale asistente și infirmiere prietenoase pentru că în cea mai mare parte a timpului ele sunt cele care acordă îngrijire post operație.

Rugăciunea mi-a fost ascultată și am avut parte de multă înțelegere, empatie și grijă din partea tuturor celor cu care am interacționat (cu excepția unei asistente care mi-a lăsat o urmă pe mâna dreaptă de toată frumusețea, după ce mi-a recoltat sânge și care m-a certat că am venit cu telefonul după mine în cabinet).

Cred că una dintre cele mai mari temeri ale unei viitoare mămici și ale oricărui pacient care are de-a face cu un spital de stat este teama de a nu fi umilit, uitat și de sumele de bani pe care trebuie să le dea pentru a avea parte de un tratament de calitate din toate punctele de vedere. Experiența mea cu secția de ginecologie a spitalului Elias mă face să spun că se poate să fie bine și la noi, într-un spital de stat. Se poate să te plângi de durere și să nu fi luat peste picior. Se poate să te întâlnești cu asistenta pe hol și ea să îți zâmbească și să te salute. Se poate ca medicul anestezist care face injecții pe coloană și care are o responsabilitate imensă, să fie preocupat de faptul că o simplă branulă poate să jeneze sau că mâna din care ți s-a recoltat greșit sânge te doare. Se poate ca o infirmieră să își facă treaba de a curăța și de a spăla mizeria fără să bombăne. Se poate ca doamna Aura (portarul secției de ginecologie 🙂 ) să se ofere să-ți ducă bagajul în salon și să se bucure că arăți mai bine azi decât ieri. Se poate ca medicul să glumească cu tine în timp ce îți face operația. Se poate să fii OM chiar dacă ești obosit, chiar dacă nu primești atenții, chiar dacă ai mai văzut zeci și sute de bebeluși, de mămici, de tătici fricoși și super emoționați. Se poate. Chiar dacă sistemul în care lucrezi nu îți oferă, ție ca medic, cele mai bune condiții…dar omul sfințește locul.

Deși nu ar trebui să ne mire normalitatea, cred că încă e nevoie să semnalăm orice act de bunătate, de omenie, pentru că mai avem mult de învățat până când instituțiile de stat vor crește și nu va mai fi nevoie să aplaudăm la scenă deschisă fiecare pas bine făcut, fiecare zâmbet, fiecare gest sincer de bunătate și empatie.

Despre prima naștere la spitalul Elias am scris aici.

Advertisements

Mamă de noapte și ajutor pe timp de zi


De când cu cea de a doua sarcină îmi e mult mai greu să fac anumite lucruri pe care înainte le făceam mai ușor…sau le făceam pentru că nu era nimeni să le facă. Așa că Dragoș a preluat câteva din responsabilități, din propria inițiativă. (ah…și cât de mult iubesc eu această „proprie inițiativă la un bărbat”).
De exemplu: el îi face baia de seară și peste noapte se trezește să-l ducă la toaletă. Își pune ceasul să sune, vine la pătuțul lui Tudor, îl ia în brațe așa adormit cum e, și îl duce la baie. Eu doar deschid un ochi și mă întorc pe cealaltă parte și sunt atât de mulțumitoare că nu trebuie să mă mai ridic din pat.

Pentru că Tudor pare că a răcit și ieri după amiază a făcut puțină febră, azi noapte i-a măsurat din nou temperatura fără să-i zic eu nimic. Și s-a descurcat excelent…la cât era Tudor de somnoros nu a protestat deloc. Pentru câteva secunde, înainte să adorm din nou, m-am gândit: Dragoș e o mamă de noapte foarte bună!

Mulțumesc pentru tot, dragul meu! Cred că și de asta vine Tudor să te pupe dimineața…că ai grijă de el peste noapte 🙂

 

Nu s-ar putea oare să preiei tot tu rolul de mamă de noapte și pentru bebe no.2? 🙂

 

Înapoi în 2018


Cred că nu e prea târziu pentru o retrospectivă a anului care a trecut…

2018 a fost anul marilor plecări ale lui Dragoș.  Adunasem cât timp a fost plecat în acest an…dar nu mai rețin exact. Oricum cea mai lungă perioadă în care a lipsit de acasă a fost de 6 săptămâni + multe weekenduri prelungite presărate de-a lungul anului…(luna noiembrie a fost plecat trei weekenduri la rând). În momentul în care rămân doar eu cu Tudor reușesc să mă mobilizez și să fac tot ceea ce trebuie făcut, dar nu e deloc ușor.

2018 a fost anul în care am mers destul de des pe la medici și am făcut mai multe analize. Pe unele dintre probleme le-am rezolvat, pe altele trebuie doar să le țin sub control, dar recunosc că uneori îmi e greu să rămân liniștită.

2018 a fost anul în care ne-am rugat ca Dumnezeu să ne dea înțelepciune și călăuzire în privința celui de a-l doilea copil. Personal m-am frământat mult…având mai clar și părerile medicilor și dorința noastră de a mai avea un copil. Până acum suntem bine…și cu ajutorul Domnului frățiorul lui Tudor se va naște în iunie. (da, se pare este tot un băiețel:)

2018 a fost anul în care m-am bucurat și m-am minunat de evoluția lui Tudor: cum a început să vorbească, cum ne-am înțeles (destul de bine zic eu) mai ales perioadele în care Dragoș nu a fost cu noi, câte lucruri înmagazinează în mintea lui și cât de haios poate să fie. Exceptând crizele specifice vârstei și „nu-urile” interminabile, perioada asta mi se pare cu adevărat plină de surprize frumoase.

2018 a fost încă un an de har…un an în care am înțeles mai clar că Dumnezeu își revarsă dragostea, bunătatea și binecuvântările datorită Numelui Lui, nu a ce merit eu.

Au trecut deja 8 zile din 2019…eu mă mai bucur de câteva zile de vacanță, de joacă cu Tudor și de momente de solitudine în care pot să citesc, să scriu și să mă rog. Mi-aș dori să pot folosi cu înțelepciune fiecare astfel de moment pentru a-mi lua rezerve și pentru zilele ce vor veni o dată cu prima lună de vară…:)

Un 2019 spre care, mai apoi, să putem privi cu bucurie…

La joacă


Săptămâna trecută am fost cu Tudor, cu Irina de la Cartea e o viață și cu băiețelul ei Mihai la Ludotech. Irina mai fusese înaintea noastră și pentru că mi-au plăcut pozele pe care le-am văzut la ea, am zis să merg și eu cu Tudor.

Am fost întâmpinați de o doamnă foarte drăguță și caldă care ne-a prezentat spațiul de joacă și tipul de jucării, iar reacția lui Tudor când am intrat în camera destinată copiilor între 1 și 5 ani a fost grăitoare, păcat că nu o pot descrie în cuvinte. Spațiul era aranjat foarte drăguț, jucăriile puse la locul lor, și pentru că în prima jumătate de oră am fost doar noi patru, am avut posibilitatea sa explorăm în voie.

Pe scurt, Ludotech este un spațiu de joacă unde poți găsi o cameră pentru copii între 1-5 ani, o cameră pentru copii de la 6 ani +, o cameră unde se țin diferite ateliere, un spațiu pentru adulți – în cazul în care copiii pot sta și fără părinți, și un magazin de unde poți cumpăra cărți/jucării și diverse cadouri. Jucăriile sunt foarte interesante, educative (de tip montessori, waldorf) și distractive. În cele aproape două ore petrecute acolo nu am reușit să le testăm pe toate, de aceea trebuie să mai mergem.
Ne-a plăcut foarte mult (și mie și Irinei 🙂 ) labirintul quadrilla în care băieții au pus bile pe care, mai apoi, le urmăreau până jos. E un joc care poate ține ocupați mai multe minute în șir și adulții și copii (adulții pentru a construi labirintul, iar copiii mici pentru a plimba bilele). Partea faină la acest joc este că poți construi labirintul  în mai multe moduri, deci nu te poți plictisi prea repede. La o căutare pe google am aflat că pe amazon jocul costă puțin peste 100$, iar pe site-urile românești l-am văzut la aproximativ 350 lei (redus). Partea neplăcută este că labirintul se poate dărâma foarte ușor la o mișcare greșită a copilului, dar asta poate fi o plăcere pentru părintele pasionat de construit. Tudor a trântit labirintul construit de Irina și s-a pus pe un plâns de zile mari (asta e reacția lui când îi scapă ceva din mână sau când strică ceva, deși noi nu l-am certat pentru astfel de accidente), iar când l-am întrebat dacă i-a plăcut la locul de joacă mi-a zis: „Poc Tudur” (Tudor a trântit jocul) deci se pare că l-a afectat tare acest lucru.

Mă bucur mult că am aflat de acest loc, cu siguranță vom mai merge (pentru joacă liberă și poate și pentru ateliere). Costul pentru un copil este de 20 lei/oră; adult 10 lei/oră, dar dimineața au reducere de 50 % așa că eu și Tudor am plătit doar 20 lei pentru aproape două ore.

Pentru mai multe detalii despre costuri, program și adresă (spațiul se află aproape de Hotelul Horoscop – Unirii) puteți da like paginii de facebook Ludotech.

p.s. Nu este un articol plătit, doar că mi-a plăcut așa de mult locul și m-am gândit că informația poate ajuta vreo mămică. 😉

This slideshow requires JavaScript.