Puterea rugăciunii unei soții


Pentru că volumul „Puterea rugăciunii unui părinte” îmi este o sursă bună de inspirație atunci când mă rog pentru Tudor, mi-am zis că vreau să citesc și „Puterea rugăciunii unei soții”, de aceași autoare, Stormie Omartian. Cartea are același tipar: câte un capitol scurt pentru fiecare motiv de rugăciune dar de data asta, pentru unele capitole, am avut senzația că autoarea se cam forțează să umple paginile. Stormie Omartian are multe cărți despre rugăciune care urmează același model: rugăciunea părințiilor, buniciilor, soțiilor etc și ideea e aceași: să te rogi cât mai specific pentru fiecare aspect din viața copilului/soțului/soției/nepotului.

Enumăr aici cele 30 de motive de rugăciune pe care o soție le poate aduce înaintea Domnului pentru soțul ei. Bineînțeles, fiecare dintre noi putem adăuga și altele, în funcție de nevoile pe care le vedem în familiile noastre.

  1. Soția lui, adică pentru tine 🙂
  2. Munca lui
  3. Atitudinea lui față de bani
  4. Viața lui sexuală
  5. Viața lui afectivă
  6. Ispitele lui
  7. Mintea lui
  8. Temerile lui
  9. Scopul lui
  10. Alegerile lui
  11. Sănătatea lui
  12. Protecția lui
  13. Încercările lui
  14. Integritatea lui
  15. Reputația lui
  16. Prioritățile lui
  17. Relațiile lui
  18. Calitatea lui de tată
  19. Trecutul lui
  20. Atitudinea lui
  21. Căsnicia lui
  22. Emoțiile lui
  23. Umblarea lui
  24. Vorbirea lui
  25. Pocăința lui
  26. Eliberarea lui
  27. Ascultarea lui
  28. Imaginea lui despre sine
  29. Credința lui
  30. Viitorul lui
Advertisements

Binecuvântările lui 30


30La interviurile de angajare la care am fost de-a lungul acestor ani m-am lovit și de întrebarea: „unde te vezi peste 10 ani?” sau „cum va arăta viața ta la 30 de ani”? Societatea/prietenii/familia se așteaptă ca până la o anumită vârstă (30 de ani) să ai câteva realizări la activ, să ai un job stabil, un salariu care să-ți permită să și călătorești nu doar să te întreții și eventual să ai deja avansul (în buzunar) pentru „prima casă”. Mulți bărbați nici nu se gândesc să se căsătorească înainte de 30 de ani pentru că nu au cele enumerate mai sus. Dorințele nu sunt rele atâta vreme cât nu facem din ele scopul vieții noastre și cât timp nu ne fură bucuria.

Însă la tine a fost diferit. Când ai început să te gândești la o relație cu mine nici măcar nu aveai carte de muncă; în ziua când mi-ai cerut prietenia ai dat și examenul de admitere pentru doctorat; când ți-a venit ideea să ne căsătorim mai devreme cu câteva luni decât ne gândisem, nu aveam nici bani de nuntă, nici loc unde să stăm. Ai avut curajul să mergi înainte fără a te îngrijora prea mult despre ce va fi și ce vom face. Poate a fost și un gram de inconștiență, dar eu zic că a fost necesară pentru a te scoate din zona de confort. Vâzând hotârarea ta am avut și eu curaj să te urmez și nu regret nimic: nici faptul că am locuit într-o garsonieră mică, cu o baie care arăta ca după bombardament, nici luniile în care am rămas fără loc de muncă; nu a fost ușor, dar am avut bucuria de a crește împreună și de a înainta împreună. Cu siguranță era mult mai confortabil să ne mutăm direct în casa noastră, sau să avem deja mașina după care ne uităm de câteva luni bune, dar am fi fost lipsiți de toate trăirile din acești ani și de rugăciunile ascultate.

De acum numeri 3 decenii și dacă vei fi întrebat/sau vei fi ispitit să te gândești ce ai făcut în acești ani, îți reamintesc eu acum: în curând îți vei susține teza de doctorat; ești implicat în proiectul de revizuire a Bibliei; ai un loc de muncă unde faci ceea ce îți place și ceea ce știi cel mai bine și unde ești încurajat și provocat să te dezvolți; faci parte dintr-o biserică unde poți sluji și unde ești slujit; ai o soție care te iubește și care se consideră cu adevărat binecuvântată că te are; ai un copil care peste puțin timp te va privi ca pe eroul lui.

Ești binecuvântat, Dragoș!

Acum, la 30 de ani, dorințele mele pentru tine sunt să faci bine ceea ce ți s-a încredințat, să modelezi frumos inima de copil a lui Tudor și să nu uiți că toate acestea le-ai putut face și le vei face doar cu ajutorul lui Dumnezeu și că orice dar bun vine de la El.  Să rămâi smerit și credincios.

Și din când în când să mai ieși din zona de confort (așa cum ai făcut-o fix acum 4 ani, când m-ai cerut de soție) că uite ce lucruri frumoase se întâmplă. 🙂

La mulți ani!

(sursa foto)

Puțin despre 2016. Mult despre 2017


În 2016…

….am citit puțin;

… am scris și mai puțin;

…m-am plimbat puțin;

…am dormit foarte puțin;

…am gătit rar (dar am încercat să mai recuperez în decembrie 🙂 )

Dar anul 2016 a fost și despre „mult”

…am iubit mult (dragoste maternă);

…am muncit mult (chiar și atunci când trebuia să dorm);

…am visat mult (cu ochii deschiși, că am zis deja că am dormit puțin).

Pe plan spiritual, relațional și cultural 2016 a fost un an extrem de sărac. Nu am reușit să păstrez legătura cu mulți dintre prietenii mei, am călătorit foarte puțin spre deloc, m-am rugat mult mai puțin decât am avut nevoie, nu am reușit să urmăresc planul de citire al Bibliei pe care mi l-am propus și cu greu am reușit să citesc numărul de cărți pe care mi l-am stabilit la începutul lunii ianuarie. Recitind obiectivele propuse pentru acest an, mi-am dat seama că la unele dintre ele nici nu m-am mai gândit, la altele m-am gândit periodic, dar mereu am găsit scuze ca să nu le îndeplinesc, iar pe unele am reușit să le îndeplinesc.

Pe de altă parte, 2016 a fost despre nașterea lui Tudor, despre cum el a schimbat prioritățile mele și ale familiei noastre, despre bunătatea și binecuvântarea lui Dumnezeu pe care le vedem când privim spre copilul nostru. A fost anul în care am început să învăț ce înseamnă să fii mamă dar și anul în care am văzut că trebuie să învăț să fiu și soție și mamă în același timp.

Un lucru pe care l-am înțeles mai bine la finalul acestui an este că în viața asta avem foarte puține momente liniștite care ne-ar fi favorabile îndeplinirii obiectivelor: să citim mult, să ne rugăm mult, să petrecem timp cu oamenii etc. În ultimele luni mi-am tot zis: „lasă că după ce mai crește Tudor o să fac cutare și cutare lucru”, însă provocările cresc o data cu el iar timpul acela tihnit în care să poți vorbi în liniște la telefon cu o prietenă sau în care poți să citești o carte fără să fii întrerupt nu prea mai există. Așadar cred că un lucru pe care mi-l doresc pentru 2017 este să fac cu bucurie ceea ce am de făcut, iar „datoriile” zilnice să nu mai fie privite ca piedici în calea fericirii de a citi o carte, de a sta de vorbă cu o prietenă, de a petrece timp cu soțul. Îmi doresc să învăț să văd în fiecare activitate (chiar dacă de cele mai multe ori e vorba de rutină) o oportunitate din care pot să învăț ceva, o modalitate de a-L sluji pe Dumnezeu și pe cei de lângă mine; îmi doresc să nu mă las cuprinsă de grabă și stres și să îmi fac un obicei din a mă opri pentru a petrece timp cu familia, și mai ales îmi doresc ca atunci când simt că nu mai pot (în 2016 am simțit asta de foarte multe ori) să mă întorc la Sursă.

Mi-e dor…


…de vacanță;

…de trezitul târziu;

…de drumurile lungi cu mașina;

…de taberele de vară;

…de prieteni vechi

Îmi e dor de multe locuri și de mulți oameni. Știu bine că viața mea s-a schimbat și mulțumesc Domnului că s-a schimbat într-un bine pe care mi-l doream (familia) și știu bine că un pui de om e dependent de mine, dar cred că am voie să-mi fie dor, să mă las cuprinsă de nostalgie și să visez.

Acum, rutina zilnică cuprinde: trezit, hrănit, schimbat, jucat, culcat, plimbat și tot așa de zeci de ori..până Tudor va crește. Pe lângă această rutină trebuie să-mi fac timp să și lucrez, iar asta îmi fură și ultimii stropi de energie care îmi mai rămân la finalul zilei. Cumpărăturile, plimbările, întâlnirile (care mai mult nu sunt decât sunt) se fac în funcție de ora de trezire și de culcare a copilului. Îmi tot fac planuri în minte despre cum vreau să mă întâlnesc cu X și Y, dar mai toți prietenii mei au joburi, iar o zi de lucru se termină în jur de ora 6 seara. Tudor de la 7 e programat la baie, hrănit și adormit. Deci…nici nu apuc să ajung la locul de întâlnire că se și face timpul să mă întorc acasă. Așa că mai bine renunț din start.

Toți prietenii mei, cu care îmi imaginam că „pe vecie vom fi prieteni” își văd de viețile lor ocupate, pline de aventuri care mai de care mai interesante, călătoresc, muncesc din greu…și abia dacă își mai amintesc despre timpul petrecut împreună, abia dacă mai dau un sms cu „la mulți ani!”. Iar atunci când, în sfârșit, cineva scrie, mai mult ca sigur întreabă: ”ce face Tudor?” iar eu spun de fiecare dată același lucru: ”crește, zâmbește etc”. De parcă statutul de mamă anulează tot ce ai fost înainte, tot ce ți-a plăcut să faci, tot ce ai crezut și tot ce ai visat.

Probabil că fiecare părinte a trecut sau trece prin etapa asta de izolare și singurătate în care începe să fie privit de către cei din jur ca un om care nu are niciodată timp sau pe care nu îl vrem mereu în jurul nostru pentru că ne va umple capul cu chestii de bebeluși. E adevărat, timpul unor părinți este foarte limitat și trebuie foarte bine organizat. Uneori ai prefera să dormi o oră decât să mergi la o înghețată cu o prietenă odihnită și frumos aranjată (față de tine care ești palidă, îți ții mereu părul prins și ai urme de lapte pe haine).

Probabil că o metodă care să domolească puțin dorul și tristețea e să te gândești că nici prietenii tăi nu mai au același interese ca tine: ei nu au bebeluși, nu merg la pediatru, nu se gândesc la somn ca la cel mai frumos cadou, nu se întorc de la supermarket cu un pachet mare de pampers, nu au parte de sentimentul acela cald pe care îl simte o mamă când puiul îi adoarme în brațe. Așa că, inevitabil relațiile se schimbă și toate visele din adolescență și studenție se sfărâmă în plânsul de bebeluș. Bine că măcar rămân amintirile și bine că a fost un timp când s-au creat amintiri frumoase.

Bine că am de ce și de cine să-mi fie dor.