Călătoare pentru Domnul, Corrie ten Boom


Articol publicat aici, în revista Cuvântul Adevărului.

Într-un număr trecut al revistei, am prezentat cartea Refugiul, de Corrie ten Boom în care autoarea povestește despre copilăria, adolescența, și tinerețea ei și despre perioada grea în care a fost închisă într-un lagăr de concentrare german pentru că ea și familia ei au ascuns evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea Călătoare pentru Domnul este oarecum o continuare a experiențelor descrise în Refugiul, în ea fiind povestite călătorile pe care Corrie ten Boom le-a făcut după ce a fost eliberată din lagăr.

Corrie ten Boom a știut că tot ceea ce s-a întâmplat în lagărul de concentrare, tot ce a văzut, tot ce a auzit și mai ales tot ceea a experimentat în relația ei cu Domnul nu trebuie să fie uitat, așa că autoarea a răspuns chemării lui Dumnezeu de a merge și de a spune și altora despre dragostea Lui. „După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, am călătorit în jurul lumii de două ori, vorbind în peste 60 de țări de pe toate continentele. M-am bucurat de ospitatliate într-un număr mare de case; uneori am dormit în paturi confortabile, alteori am dormit în India pe rogojine puse direct pe dușumeaua murdară”. Pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru cei mai tineri, călătoriile în lumea întreagă sunt destul de obișnuite, dar trebuie să menționăm că autoarea avea 53 de ani când a fost eliberată din lagăr și a călătorit în ritmul descris mai sus până la peste 80 de ani.

Deși familia ei a avut foarte mult de suferit de pe urma nemților, Corrie ten Boom a înțeles că trebuie să învețe să-i ierte, să-i iubească și să le fie de folos. La finalul unei prelegeri, a venit la ea o persoană care i-a spus că a fost gardian la Ravensbruck, acolo unde Corrie și sora ei, Betsie, fuseseră închise. Inițial, gardianul nu a recunoscut-o pe Corrie, dar a venit la ea să-și ceară iertare. „N-a stat acolo decât câteva secunde, însă mie mi s-au părut ore, căci mă luptam cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată.” A putut Corrie să-l ierte pe cel care le-a chinuit pe ea și pe sora ei? Cum va decurge viața ei după acest moment?

În călătoriile ei, Corrie a învățat să nu-și mai facă planuri sau să își frământe mintea cu ce urma să facă în locurile în care va merge. De multe ori simțea doar că trebuie să meargă într-un anumit loc, dar nu știa pe cine să contacteze și nu era nimeni care să o aștepte. Au fost momente când s-a gândit că nu a înțeles bine planul lui Dumnezeu, momente în care s-a îndoit că e chemată să slujească în acest mod, dar de fiecare dată Dumnezeu și-a arătat credincioșia și i-a dat putere să meargă mai departe.

Într-o zi, pe când se afla la vamă, bagajul i-a fost controlat în amănunt, ceea ce a produs frustrare în Corrie: „mi-a apăsat pasta de dinți să vadă dacă nu conține diamante. Mi-a verificat pantofii să nu aibă tocuri false care ar putea ascunde droguri. Mi-a pipăit tivul rochiilor să vadă dacă nu sunt cusute perle acolo”. După acest control, călătoarea noastră și-a dat seama că pierduse legătura cu următorul avion și a fost nevoită să doarmă în aeroport; apoi, avionul cu care călătorea a trecut printr-o furtună, iar în noaptea următoare a avut loc un cutremur (cutremurele îi aminteau de bombele căzute în timpul războiului). Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, gazdele ei i-au oferit o cameră fără masă de scris. Acest lucru nu ar fi deranjat-o în mod normal, dar aceasta a fost picătura care a umplut paharul nefericirii lui Corrie, care a început să se autocompătimească și să-și dorească să renunțe la acest stil de viață. Chiar în acel moment a scris o scrisoare pe care a expediat-o în Olanda și a cerut să aibă o cameră doar pentru ea pe care să o numească „acasă”. Obosise de atâtea călătorii și de atâtea inconveniențe. Această stare de frustrare și nemulțumire a durat până și-a luat din nou Biblia, a citit din ea și și-a dat seama că ea nu are niciun drept să-I dea instrucțiuni lui Dumnezeu și că treaba ei este să meargă în continuare acolo unde e nevoie de ea. A scris o nouă scrisoare prietenului ei din Olanda: „uită de ultima scrisoare. Nu vin acasă. Refuz să-mi petrec restul vieții pe o pășune verde, când sunt atâtea câmpuri de secerat”. Aceasta era Corrie: plină de dorința de a face voia lui Dumnezeu, plină de energie și de dragoste pentru oameni, dar și cu slăbiciuni și imperfecțiuni.

De multe ori ne uităm la marii oameni ai lui Dumnezeu și ne imaginăm că ei nu se confruntă cu sentimente de nemulțumire sau cu emoții negative, că ei nu sunt ispitiți să-și dorească ceea ce nu au, că trăirile noastre zilnice și de multe ori atât de firești nu le creează și lor probleme. Deși toate aceste momente mai puțin spirituale relatate de Corrie o pot pune într-o lumină negativă, personal m-am simțit încurajată și m-am regăsit în multe dintre situațiile povestite de ea. Ceea ce putem învăța de la Corrie este ca, atunci când ne dăm seama că reacțiile sau atitudinile noastre nu sunt cele mai potrivite, să alergăm repede la Biblie și să căutăm ajutorul lui Dumnezeu, și să nu ne lăsăm pradă autocompătimirii, căci „autocompătimirea este un păcat dezgustător, iar diavolul se folosește de el.”

În anul 1977, Corrie închiriază o casă în California, unde își petrece ultimii 5 ani din viață suferind mai multe accidente vasculare, care i-au afectat vorbirea și mobilitatea, iar în anul 1983 a plecat acasă la Domnul pe care L-a iubit și pe care L-a slujit cu credincioșie întreaga viață.

Cartea a apărut la Editura Casa Literaturii Creștine, Brașov în anul 2016.

Prima lună în patru


Reîncep un nou jurnal bebelușesc, de care sper să mă pot ține în următoarele 11 luni. Nu de alta, dar îmi doresc să „îndosariez” amintirile noastre cu Iunia, și să nu creez motive de gelozie (Tudor de ce are jurnal și eu nu? 🙂 ).

Așadar, Iunia a împlinit o lună, iar eu încă nu sunt hotărâtă dacă să îi spun Iunia sau Evelina. Îmi place mult Iunia și cred că i se potrivește, dar mi se pare puțin neplăcut să le explic oamenilor că numele ei este Iunia, nu Iulia.

Recunosc că mă bucur că am trecut de prima lună, pentru că pentru mine a fost tare grea. A treia zi după ce m-am externat am rămas doar eu cu Iunia și cu Tudor și am simțit că nu mă pot descurca cu amândoi. Același sentiment îl am și acum, iar în orele în care Dragoș e plecat sunt foarte stresată, dar sper ca pe măsură ce Iunia mai crește și va învăța să adoarmă mai repede (nu la a treia sau a patra încercare) să ne fie mai bine. E foarte neplăcut să îl amân pe Tudor mereu (așteaptă puțin, stai să adoarmă fetița, după ce o schimb vin la tine etc.), pentru că la un moment dat mă trezesc cu o criză de plâns din partea lui din cine știe ce motiv. Fiecare zi cu ei e o nouă încercare de a învăța cum să fac să intrăm într-un ritm și să ne armonizăm…iar când dau greș e tare greu.

Iunia a plâns mult în aceste săptămâni, la fel și eu. Sper ca pe măsură ce trece timpul, să avem parte și de zâmbete și de momente liniștite. Din punctul de vedere al îngrijirii ei, sunt mult mai relaxată decât am fost când era Tudor bebeluș. Greul vine pentru că sunt doi copii, fiecare cu nevoi și cerințe diferite, în momente diferite și pentru că nu avem nicio „fereastră” (mai visez din când în când la o ieșire soț-soție…dar nu vreau să mă gândesc cât de departe e acea zi).

M-am rugat pentru un băiat și o fată. Acum, prin harul Lui, îi am lângă mine. Să nu mai zic de soț…sprijinul și ajutorul meu de fiecare zi.

Aventura în patru continuă…sperăm noi cu zile senine și nopți odihnitoare.

This slideshow requires JavaScript.

Conversații cu Tudor


Dimineața: „țe vei să mânânci?” (el mă întreabă pe mine, ca și cum eu l-aș întreba de fapt pe el: ce vrei să mănânci?)


Rugăciunea de seară: „cumtumtent pentu celeale cu lapte, pentu apă, pentu pat, pentu biblie, pentu telefoane, pentu ușă, pentu casă, pentu hucăii, pentu bebe și atât. Amin” (mulțumesc pentru cereale cu lapte, pentru apă, pentru pat, pentru biblie, pentru telefoane, pentru ușă, pentru casă, pentru jucării, pentru bebe și atât. Amin.). Ideea e că se roagă pentru ce vede în jurul lui și pentru mâncare.


„Bebe încă nu a venit la noi. Mami o să se ducă la vete (sau mai nou a învățat să zică la „docot”-doctor) și o să iasă bebe și o să plângă: oaaa, oaaa”


Eu: Tudor tu rămâi la Țigănești și noi mergem la București, dar apoi ne întâlnim iar.
El: Dar eu viau cu păinții mei, că eu plâng după păinții mei” (a stat 2 nopți la bunici fără noi, nu a plâns deloc).


Tudor: viau să păl pisica și totitelul (vreau să spăl pisica și soricelul)
Dragoș: Nu-I mai spălăm în seara asta că i-am spălat acum 2 seri și nu sunt murdari.
Tudor: Ba sunt murdari, uite că sunt (și îi aruncă pe jos de câteva ori ca să se murdărească)


Eu: Tudor ține tu covrigul în mână și mănâncă
El: Nu pot că am mâinile ocupate, cu o mână o țin pe mami și cu cealalaltă (cealaltă) mă țin de bancă (de mânerul de la o bancă din parc)


Eu: Cine a stricat asta?
Tudor: Copilul (adică el). Acum copilul e mare și strică tot.


Eu: hai, Tudor mergem în parc, dar nu mergem la locul de joacă, doar ne plimbăm
El: eu viau la topogan, la topoganul mare pentru copii mari. Hai mami, o să vezi că mergem la topogan.


Eu: Aoleu, Tudor
El: Aloleu. A zis și copilul: aloleu


Variante de răspuns la întrebarea: cum te cheamă?
„Tei ani”(trei ani)
„Tudot boy, pui dule, ghilitat, pisoi” (Tudor boy, pui dulce, delicat, pisoi”)


Dragoș: Mănânci ciorbiță și piure?
Tudor: Când mâncânc cobită hi piue mă doae patele (când mănânc ciorbiță și piure mă doare spatele)


Eu: Tudor, spune „noapte bună”
Tudor: „nu mai pot să spun că mi s-a terminat bateria de la gură”


Eu: Tudor de ce nu vorbești cu oamenii de la biserică?
Tudor: „nu viau hă vobec, vobec la cinci” (nu vreau să vorbesc, vorbesc la ora cinci)


Tudor: mami strânge hucăiile că tu ești cea mai mare (mami strânge jucăriile că tu ești cea mai mare).


Tudor: mami, hai să ne hucăm dacă vei (mami, hai să ne jucăm dacă vrei)
Eu: nu vreau să mă joc
Tudor: dacă vei hai să ne hucăm am dis eu (dacă vrei hai să ne jucăm, am zis eu)
Eu: dar eu nu vreau să mă joc
Tudor (pe un ton mai apăsat): dacă vei hai să ne hucăm (dacă vrei hai să ne jucăm).
Deci politețea lui este tot o obligație pentru mine. Acest „dacă vrei” este folosit acum și de mine și Dragoș 🙂


Eu: Tudor, mă învârt pe aici ca o găină!
Tudor: Dar tu nu ești găină, ești mămica mea. Ce, eu n-am mamă și tată? Ba am: suntem mami, tati, Tudor și bebe


Tudor: Mami, ce face tati?
Eu: Spală vasele. Tati e harnic. Eu sunt harnică?
Tudor: Da, eşti. Dar şi eu sunt harnic.
Eu: Dar tu ce faci de eşti harnic?
Tudor: Mă hoc (mă joc).
Dragoş: Da, tu te joci cu hărnicie.
Tudor: Nu, eu mă hoc cu hucăriile (jucăriile), nu cu hărnicie. Eu nu am hărnicie, am hucării.


I-am cântat cântecelul „Mica lumina mea” și i-am explicat cine e satan care vine să sufle pentru a stinge lumina. I-am explicat că satan e rău și nu ne dă idei bune, ne pune să facem prostii. A ascultat atent și în mintea lui s-a aprins un beculeț: „dar eu nu vreau să vină să stingă lumina. Când îmi faci tort cu pisică eu vreau să am lumânare. Să nu vină”.
În mintea lui Tudor lumina și suflatul au legătură cu tortul de ziua lui și cu lumânarea de pe tort.  🙂

(Perle spuse între 2 ani jumătate și 3 ani)

A doua cezariană (Spitalul Elias, București)


Se spune că a doua cezariană e mai grea decât prima. În cazul meu s-a adeverit cel puțin din punct de vedere al intensității durerii după trecerea efectului anestezei și după ce nu am mai primit calmante puternice la intervale scurte de timp. Am simțit însă că această naștere a fost într-o notă mai pozitivă din alte puncte de vedere, față de prima cezariană. Eu am fost mai prezentă, mai conștientă de ceea ce se întâmplă, iar interacțiunea cu echipa medicală a fost simțitor mai bună față de acum 3 ani.

Una din rugăciunile mele din perioada sarcinii a fost ca Dumnezeu să îmi scoată în cale asistente și infirmiere prietenoase pentru că în cea mai mare parte a timpului ele sunt cele care acordă îngrijire post operație.

Rugăciunea mi-a fost ascultată și am avut parte de multă înțelegere, empatie și grijă din partea tuturor celor cu care am interacționat (cu excepția unei asistente care mi-a lăsat o urmă pe mâna dreaptă de toată frumusețea, după ce mi-a recoltat sânge și care m-a certat că am venit cu telefonul după mine în cabinet).

Cred că una dintre cele mai mari temeri ale unei viitoare mămici și ale oricărui pacient care are de-a face cu un spital de stat este teama de a nu fi umilit, uitat și de sumele de bani pe care trebuie să le dea pentru a avea parte de un tratament de calitate din toate punctele de vedere. Experiența mea cu secția de ginecologie a spitalului Elias mă face să spun că se poate să fie bine și la noi, într-un spital de stat. Se poate să te plângi de durere și să nu fi luat peste picior. Se poate să te întâlnești cu asistenta pe hol și ea să îți zâmbească și să te salute. Se poate ca medicul anestezist care face injecții pe coloană și care are o responsabilitate imensă, să fie preocupat de faptul că o simplă branulă poate să jeneze sau că mâna din care ți s-a recoltat greșit sânge te doare. Se poate ca o infirmieră să își facă treaba de a curăța și de a spăla mizeria fără să bombăne. Se poate ca doamna Aura (portarul secției de ginecologie 🙂 ) să se ofere să-ți ducă bagajul în salon și să se bucure că arăți mai bine azi decât ieri. Se poate ca medicul să glumească cu tine în timp ce îți face operația. Se poate să fii OM chiar dacă ești obosit, chiar dacă nu primești atenții, chiar dacă ai mai văzut zeci și sute de bebeluși, de mămici, de tătici fricoși și super emoționați. Se poate. Chiar dacă sistemul în care lucrezi nu îți oferă, ție ca medic, cele mai bune condiții…dar omul sfințește locul.

Deși nu ar trebui să ne mire normalitatea, cred că încă e nevoie să semnalăm orice act de bunătate, de omenie, pentru că mai avem mult de învățat până când instituțiile de stat vor crește și nu va mai fi nevoie să aplaudăm la scenă deschisă fiecare pas bine făcut, fiecare zâmbet, fiecare gest sincer de bunătate și empatie.

Despre prima naștere la spitalul Elias am scris aici.