Pentru părinți. 14 principii biblice care îți pot schimba radical familia, Paul David Tripp


Articol apărut și aici în revista Cuvântul Adevărului.

Nu cred în titluri ca cel de mai sus. Nu cred că există rețete pe care, dacă le urmezi cu strictețe, viața ta se va schimba rapid și pentru totdeauna. Cu toate astea, noua carte a lui Paul David Tripp merită să fie cunoscută și citită. Recunosc că am fost sceptică atunci când am cumpărat-o (tocmai din cauza titlului), dar „am riscat” și acum mă bucur că am mai citit o carte bună din acest domeniu. Este o carte cu care am interacționat mult: am subliniat-o, m-am regăsit în rândurile ei, mi-am dat seama unde greșesc și mi-am propus să o am mereu în vedere în următorii ani.

Cartea este împărțită în 14 capitole, iar Paul David Tripp (care este fratele lui Tedd Tripp, autorul cărții „Păstorind o inimă de copil”) are o abordare biblică și nu foarte des întâlnită în „manualele” pentru părinți. În primele pagini ale cărții, autorul ne amintește care este chemarea noastră, ca părinți, și apoi ne arată cum ne putem crește copiii cu autoritate, har, dragoste, iertare și înțelegere față de starea căzută a inimii lor. „Motivul principal pentru care Dumnezeu i-a pus pe părinți în viața copiilor lor este cunoașterea Lui. Cel mai important lucru pe care poate să îl învețe un copil în viață este adevărul cu privire la existența, caracterul și planul lui Dumnezeu”.

Atunci când Dumnezeu ne încredințează slujba de părinte, ne echipează cu tot ceea ce avem nevoie și El Însuși merge cu noi. Poate cea mai mare resursă pe care ne-o oferă este harul Lui. De câte ori nu auzim despre harul Lui? Și cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi nu cred că acest har are legătură și cu viața de părinte, cu nopțile nedormite, cu oboseala, cu neputința, cu mânia sau cu nevoia de a lua o pauză. Îmi amintesc că acum mai bine de un an eram epuizată fizic și psihic pentru că copilul meu se trezea din două în două ore în fiecare noapte, și recunosc că nu m-am gândit că „harul îți este dat chiar și atunci când te simți neputincios și când simți că resursele tale sunt epuizate. Dumnezeu este cu tine când te așezi în pat epuizat, când încerci să pui capăt ciondănelii cu numărul șaptesprezece dintre copiii tăi. Să știi că nu ești lăsat de unul singur și El nu te va lasa până când slujba ta părinte va ajunge la final”. Ce adevăr liniștitor și reconfortant!

Un alt lucru din această carte, care m-a pus pe gânduri, este faptul că de multe ori, noi, părinții, punem legea noastră mai presus de Legea lui Dumnezeu. „Părinți fiind, avem nevoie să fim eliberați de dependența noastră de legea confortului, a plăcerii, a succesului și a controlului. Nu păcatul copiilor noștri stă în calea unei relații sănătoase dintre noi, ci tendința noastră de a reduce slujba de părinte la crearea unei mici împărății a dorințelor, nevoilor și scopurilor noastre, încercând să îi facem pe copiii noștri să îi slujească acestei împărății în locul Împărăției lui Dumnezeu”.

Paul David Tripp vorbește și despre neputința noastră de a ne schimba copiii și despre identitatea noastră. Poate vom reuși să schimbăm, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, un comportament greșit al copiilor noștri, dar nu le putem schimba inima. „Creșterea copiilor nu înseamnă să ne exercităm puterea pentru a obține schimbări în copiii noștri. Creșterea copiilor presupune credincioșie, umilință, voința de a participa la lucrarea de schimbare pe care o face Dumnezeu”.

În capitolul șase, „Un proces”, ni se reamintește că trebuie să privim fiecare întrerupere / fiecare moment în care trebuie să corectăm, să explicăm, ca pe o oportunitate venită din partea lui Dumnezeu, Cel care lucrează în inima și în viața copiilor. Faptul că putem vedea păcatul din viața copiilor noștri este o dovadă de bunătate din partea lui Dumnezeu. El îi iubește pe copiii noștri și de aceea i-a pus în familiile noastre, pentru ca, prin noi, ei să ajungă să-L cunoască pe Hristos și să primească iertarea Lui. Educarea copiilor este un proces în care fiecare discuție, fiecare moment aparent nesemnificativ contează în transformarea lor.

În toate cele 14 capitole ale cărții, Paul David Tripp accentuează ideea că prin tot ceea ce facem, în calitate de părinți, trebuie să urmărim să ajungem la adevărata problemă a copilului: inima lui. Comportmente precum: sfidarea autorității, plânsul isteric, încăpățânarea, mânia etc. își au rădăcinile în inimă, iar copiii trebuie ajutați să-și dea seama că au nevoie de Hristos pentru a fi schimbați.

Un alt motiv pentru care îmi place această carte este faptul că autorul este empatic cu părinții, iar mie, personal, mi-a transmis înțelegere față de neputință și eșecuri, dar și speranța că dacă mă las în puterea lui Dumnezeu, El va face ceea ce eu nu pot să fac.

„Iată principala misiune a unui părinte: să crească copii care își trăiesc viața ca ucenici ai lui Isus. Dacă îți dorești să îți crești copiii ca ucenici ai lui Isus, trebuie să repeți din nou și din nou povestea harului măreț al lui Dumnezeu.”

Cartea a apărut la editura Scriptum în anul 2018.

Autobiografia lui George Müller


Articolul a apărut și aici în revista Cuvântul Adevărului.

Autobiografia lui George Müller este prima carte care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la cărți biografice. Deși este o carte pe care am citit-o acum câțiva ani, impresia puternică pe care mi-a lăsat-o este încă vie în amintirea mea. Dacă ar trebui să folosesc doar două cuvinte pentru a rezuma viața lui George Müller și, implicit, această carte, acestea ar fi: credință și rugăciune. George Müller s-a născut în anul 1805, în Prusia, și deși tatăl lui își dorea ca el să devină preot (nu pentru a-L sluji pe Dumnezeu, ci pentru a avea o viață confortabilă), adolescentul Müller a avut o viață zbuciumată, ajungând chiar și în închisoare. La vârsta de 20 de ani mărturisea: „mă simțeam mai nefericit și mai departe de Dumnezeu ca niciodată”. Lucrurile au început să se schimbe după ce, împreună cu un prieten, a mers la o întâlnire de rugăciune, iar acest obicei a continuat câțiva ani. Viața lui a început să fie transformată, iar momentul predării sale înaintea lui Dumnezeu a fost după ce a ascultat mărturia un misionar care renunțase la tot ceea ce avea pentru a lucra printre evrei. Încă de la începutul lucrării sale (de misionar și pastor), Müller și-a dat seama de importanța rugăciunii în viața de credință. „Dacă m-aș fi rugat cu mai multă seriozitate, aș fi făcut progrese mult mai rapide în credința mea.”

În anul 1830 George Müller se căsătorește, iar acest prim an al căsniciei lui este plin de răspunsuri la rugăciune în ceea ce privește sănătatea și nevoile materiale ale familiei sale. La aproximativ doi ani după căsătorie, George Müller începe să simtă că Dumnezeu îl vrea în altă parte și că este momentul să meargă mai departe, acolo unde oamenii au mai multă nevoie de Evanghelie, așa că se mută în Bristol, Anglia, unde înființează „Instituția pentru Cunoașterea Scripturii Acasă și în Străinătate”. Printre scopurile Instituţiei se numărau: ajutorarea şcolilor de zi, a Şcolii Duminicale şi a şcolilor pentru adulţi care dădeau învăţătură după principii biblice; înfiinţarea de noi şcoli de zi, astfel încât copiii săraci să aibă posibilitatea de a primi o educație; distribuirea de Biblii; sprijinirea misionarilor etc. Jurnalul lui George Müller abundă de exemple privind modul în care Dumnezeu i-a purtat de grijă în această lucrare, deși nu a fost lipsit de încercări: de multe ori rămânea fără bani, băiețelul lui s-a îmbolnăvit și a murit, el însuși a fost bolnav, dar Dumnezeu a sprijinit și a întărit credința familiei Müller.

În anul 1835, George Müller începe să se roage pentru deschiderea unui orfelinat, și după multe frământări a început și această lucrare pe care Dumnezeu a binecuvântat-o. Iată ce notează el în jurnalul său, pe 28 nov. 1835: „Săptămâna aceasta m-am rugat în fiecare zi cu privire la orfelinat, implorându-L pe Dumnezeu să înlăture orice gând legat de aceasta, dacă nu e de la El. După ce am cercetat în mod repetat motivele inimii mele, sunt convins că este de la Domnul”. Din  momentul în care a început această lucrare de ajutorare a orfanilor, Dumnezeu a intervenit prin multe minuni care au întărit credința lui George Müller și a tuturor celor implicați în acest proiect. Pentru că numărul orfanilor ce aveau nevoie de adăpost era în creștere, George Müller a continuat să deschidă și alte orfelinate. Iată ce mai putem citi în jurnalul lui: „14 aprilie. Un frate sărac cu o familie mare a pus deoparte banii primiți de la șeful lui pentru bere. Acest frate, care a fost convertit cu aproape cinci ani în urmă, obișnuia să fie un bețiv notoriu. Când banii au ajuns la 1 liră, i-a donat orfanilor”.  Așa cum am mai spus, viața lui George Müller nu a fost lipsită de încercări, iar îndoiala și-a făcut loc și în inima lui. A avut multe momente în care i se părea că Dumnezeu întârzie în a-i oferi ajutorul pentru orfelinat și s-a întrebat dacă mai are rost să se încreadă în El; însă tot Dumnezeu îi dădea putere să alunge aceste de gânduri din mintea lui, și imediat credința îi era întărită. George Müller a avut binecuvântarea să vadă nu doar răspunsuri cu privire la bani sau cele necesare pentru administrarea unui orfelinat, ci felul în care cei pe care i-a îngrijit au devenit credincioși devotați: „mai mulți orfani care au părăsit instituția s-au convertit înainte de plecare. Mai mulți tineri care au fost în grija noastră cu câțiva ani în urmă, astăzi sunt creștini puternici. Creșterea spirituală a copiilor ne dă bucurie și mângâiere. În mijlocul dificultăților și al descurajărilor, avem motive să Îl lăudăm pe Domnul pentru bunătatea Sa și să mergem înainte în puterea Domnului.”

 Viața lui George Müller este plină de experiențe frumoase alături de Dumnezeu și este o încurajare pentru noi toți, de a trăi cu adevărat pentru slava lui Dumnezeu, de a ne ruga și de a depinde în totalitate de ajutorul Lui. Dincolo de experiențele personale ale lui Müller, în această carte puteți găsi și câteva sfaturi practice despre cum să petreceți mai mult timp în rugăciune și în studiul Scripturii și despre trăirea prin credință.

„Cea mai mare speranță a lui George Müller era ca mărturia sa despre credincioșia lui Dumnezeu față de el să îi încurajeze pe credincioși să dezvolte o credință ca a lui ‒ credința care lucrează prin dragoste și purifică inima; credința care mută munți de obstacole din calea noastră; credința care apucă tăria lui Dumnezeu și este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Cartea a apărut la editura Perla Suferinței (Suceava) în anul 2016 (ediția a doua).

La joacă


Săptămâna trecută am fost cu Tudor, cu Irina de la Cartea e o viață și cu băiețelul ei Mihai la Ludotech. Irina mai fusese înaintea noastră și pentru că mi-au plăcut pozele pe care le-am văzut la ea, am zis să merg și eu cu Tudor.

Am fost întâmpinați de o doamnă foarte drăguță și caldă care ne-a prezentat spațiul de joacă și tipul de jucării, iar reacția lui Tudor când am intrat în camera destinată copiilor între 1 și 5 ani a fost grăitoare, păcat că nu o pot descrie în cuvinte. Spațiul era aranjat foarte drăguț, jucăriile puse la locul lor, și pentru că în prima jumătate de oră am fost doar noi patru, am avut posibilitatea sa explorăm în voie.

Pe scurt, Ludotech este un spațiu de joacă unde poți găsi o cameră pentru copii între 1-5 ani, o cameră pentru copii de la 6 ani +, o cameră unde se țin diferite ateliere, un spațiu pentru adulți – în cazul în care copiii pot sta și fără părinți, și un magazin de unde poți cumpăra cărți/jucării și diverse cadouri. Jucăriile sunt foarte interesante, educative (de tip montessori, waldorf) și distractive. În cele aproape două ore petrecute acolo nu am reușit să le testăm pe toate, de aceea trebuie să mai mergem.
Ne-a plăcut foarte mult (și mie și Irinei 🙂 ) labirintul quadrilla în care băieții au pus bile pe care, mai apoi, le urmăreau până jos. E un joc care poate ține ocupați mai multe minute în șir și adulții și copii (adulții pentru a construi labirintul, iar copiii mici pentru a plimba bilele). Partea faină la acest joc este că poți construi labirintul  în mai multe moduri, deci nu te poți plictisi prea repede. La o căutare pe google am aflat că pe amazon jocul costă puțin peste 100$, iar pe site-urile românești l-am văzut la aproximativ 350 lei (redus). Partea neplăcută este că labirintul se poate dărâma foarte ușor la o mișcare greșită a copilului, dar asta poate fi o plăcere pentru părintele pasionat de construit. Tudor a trântit labirintul construit de Irina și s-a pus pe un plâns de zile mari (asta e reacția lui când îi scapă ceva din mână sau când strică ceva, deși noi nu l-am certat pentru astfel de accidente), iar când l-am întrebat dacă i-a plăcut la locul de joacă mi-a zis: „Poc Tudur” (Tudor a trântit jocul) deci se pare că l-a afectat tare acest lucru.

Mă bucur mult că am aflat de acest loc, cu siguranță vom mai merge (pentru joacă liberă și poate și pentru ateliere). Costul pentru un copil este de 20 lei/oră; adult 10 lei/oră, dar dimineața au reducere de 50 % așa că eu și Tudor am plătit doar 20 lei pentru aproape două ore.

Pentru mai multe detalii despre costuri, program și adresă (spațiul se află aproape de Hotelul Horoscop – Unirii) puteți da like paginii de facebook Ludotech.

p.s. Nu este un articol plătit, doar că mi-a plăcut așa de mult locul și m-am gândit că informația poate ajuta vreo mămică. 😉

This slideshow requires JavaScript.

Turiști în București – sau despre dorințele lui Tudor


This slideshow requires JavaScript.

Hai că începe să-mi placă din ce în ce mai mult de Tudor.

Să vă povestesc.

Duminică, în timp ce mergeam spre biserică și așteptam la semafor, trece prin fața noastră autobuzul roșu, pe care scrie mare: „Bucharest city tour”. Nu știu de ce, dar în secunda doi m-am uitat la Tudor și am văzut cum se luminează la față și urmărește autobuzul până dispare din raza lui vizuală. Era clar: vrea și el cu autobuzul. Îi explicăm că acum mergem la biserică și nu putem merge cu autobuzul, dar vom merge într-o altă zi.

La biserică, după ce se joacă o vreme cu mașinuțele, își amintește de autobuz și îmi spune că vrea să plecăm. Îi spun că nu se poate, iar el își împreunează mâinile și mișcă din buze semn că trebuie să ne rugăm și să plecăm cu autobuzul roșu. Pentru că este refuzat încă o dată se pune pe plâns, așa că Dragoș merge cu el afară.

Luni, pe la ora 5, am plecat spre Piața Presei Libere de unde am luat autobuzul roșu și i-am îndeplinit copilului dorința. Puteam foarte bine să facem uitat episodul (deși cred că la un moment dat Tudor și-ar fi amintit), dar ne dorim să respectăm promisiunile față de Tudor, să nu fie doar vorbe cu care să-l liniștim și apoi să uităm de ele.

Și acum câteva informații utile despre acest autobuz/traseu.

  • biletul costă 25 lei/persoană și este valabil 24 de ore. Poți coborî să vizitezi un muzeu/parc și apoi să aștepți un alt autobuz și să-ți continui călătoria. E ideal când ai prieteni/rude din alt oraș/țară care vor să viziteze Bucureștiul;
  • copii până la 7 ani nu plătesc, iar pentru cei între 7-14 ani biletul costă 10 lei;
  • călătoria durează în medie 50 minute (depinde și de trafic);
  • capătul de linie este la Piața Presei libere, iar stațiile unde oprește autobuzul sunt marcate cu un panou mic, roșu, pe care scrie „Bucharest city tour”;
  • pentru că ziua era destul de cald am preferat să mergem pe la ora 6, dar pe o parte din traseu am prins trafic. Cred că cel mai fain e să începi turul pe la 7-7.30 seara, sau în timpul zilei (primăvara sau toamna);
  • am primit hartă și căști doar după ce le-am cerut (mi s-ar fi părut normal să ni le dea de la început);
  • căștile nu erau disponibile în limba română așa că am luat în engleză, iar spre finalul traseului nu au mai funcționat deloc. (iar răspunsul primit a fost: „era de așteptat ca la ora asta să nu mai meargă”. Nu știu ce legătura avea ora cu faptul că nu mai funcționau căștile);
  • poți călători alături de oameni foarte gălăgioși, care vorbesc tare și cu mult entuziasm despre ce văd (cum ni s-a întâmplat nouă);
  • din păcate erau multe ambalaje aruncate prin autobuz;
  • de la etaj poți vedea clădiri și zone ale orașului dintr-o altă perspectivă.

În mare nouă ne-a plăcut experiența și probabil că o vom repeta dacă vom avea vreun prieten/membru al familiei extinse care vrea să vadă Bucureștiul.

Spuneam la început că îmi place din ce în ce mai mult de Tudor. Asta pentru că se pare că reușește (mai bine ca mine 🙂 ) să îl scoată pe Dragoș din zona de confort și că ne dă idei despre cum să petrecem timpul împreună.
Și uite așa, în această vară ne-am tot plimbat cu două trenuri (Sighișoara și Comana) și un autobuz. Toate roșii și toate pentru că Tudor le-a cerut și a vrut și el (Tudur lolo brum brum; Tudur tenu lolo – Tudor mașina roșie/Tudor trenul roșu).

P.S. Sperăm totuși să nu mai vadă nicio mașină roșie în următoarea perioadă. 😉