După o săptămână intensă am reușit să ieșim la o plimbare în parc să ne bucurăm de o după amiază frumoasă de toamnă și bineînțeles să facem câteva poze bune de pus în album. Înainte de a pleca de acasă, Iunia ne-a trântit un tantrum (criză de furie, de plâns și țipete și ce o mai fi) de ne-au auzit toți vecinii. De fapt, de vreo două săptămâni tot așa o ține…o fi terrible twos, o avea vreo nevoie neîmplinită, o fi normalitatea de care Tudor ne-a cam ferit în anii aștia…nu prea știm, dar cert e că după un asemenea „spectacol” te simți epuizat emoțional.
Recunosc că mi se păreau ireale acele povești cu copii care începeau să țipe pentru că ai îndrăznit să faci o mutare greșită, dar acum mă pocăiesc și cred. Cred că există copii care încep să dea din picioare și să țipe pentru că ai îndrăznit să le pui o eșarfă la gât sau pentru că nu le-ai dat șosetele cu Tom…
Mai recunosc și că mă simt neputincioasă și nu știu cum să reacționez. Încerc să pun în practică toate teoriile și sfaturile de care am auzit sau de care am citit în cărți, dar de cele mai multe ori îmi e greu să rămân calmă, mai ales dacă nu e primul tantrum din ziua respectivă, sau dacă și eu sunt obosită/prinsă cu treburile mele.
Astăzi, în timp ce încercam să ne pregătim să ieșim din casă, iar Iunia plângea, îl aud pe Dragoș oftând: ce să-i faci…are iar tantrum verde din ala…
Andreea Ștefănică 